Cei mai huliți 10 împărați din istoriografia chineză

Istoria monarhiei chineze începe din preistorie și sfârșește la începutul secolului XX, atunci când Revoluția Xinhai instaura Republica Chineză (1 ianuarie 1912) și înlătura ultima dinastie, Qing. China urma să treacă prin diverse transformări și frământări politico-ideologice care în cele din urmă s-au încheiat prin instaurarea regimului comunist al lui Mao Zedong și consolidarea Republicii Populare Chineze. Totuși, inclusiv acest lider chinez, ce dorea să facă total uitată istoria milenară a monarhiei, urma să instaureze un cult al personalității asemănător cu cel al împăraților de altă dată.

Împărații chinezi erau considerați ”trimiși ai soarelui”, semi-zei a căror autoritate nu putea fi contestată, fiind adulați de către mase și protejați într-un ansamblu palațial grandios, ce de multe ori îi rupea de realitate.

Civilizația chineză se numără fără îndoială printre cele mai influente din istoria omenirii, oferind umanității elemente de o relevanță incontestabilă, precum: hârtia, busola, praful de pușcă sau mătasea, dar spațiul chinez a trecut și prin perioade deosebit de dificile, fiind nu mereu condus de împărați cu adevărat ”luminați”.

Așadar, deși emergența culturală și economică a lumii chineze se datorează în bună măsură factorului politic reprezentat la vârf de către numeroșii regi și împărați, istoriografia chineză ne prezintă și o serie de conducători profund imorali sau incompetenți, ce au destabilizat statul pe care îl conduceau prin indiferența sau viciile lor.

1. Xia Jie (perioada domniei ~ 1728 – 1675 î. Hr.).

Nu se știe dacă acest conducător chinez a existat cu adevărat sau este doar rodul mitologiei imperiale chineze, ce a fost de-a lungul istoriei intens politizată, având și un rol moralizator, atât pentru mase, cât și pentru viitorii monarhi.

Conform unor texte scrise cu secole mai târziu, Xia Jie, ultimul conducător din legendara perioadă Xia, a fost un om extrem de crud și plin de vicii. Xia Jie prezenta toate defectele pe care un conducător le putea avea; nu accepta criticile nimănui, era extrem de violent, obsedat de sex, de lux și divertisment. Se spune că adesea își călărea consilierii pe post de cai, iar megalomania sa patologică l-a îndemnat să poruncească amenajarea unui lac de vin, pe care îl umplea aproape neîncetat cu diferiți curteni și cu numeroasele sale amante.

Xia Jie nu ținea cont de traiul supușilor săi, iar imperiul său a început să se reducă teritorial până când avea să fie cucerit în totalitate de Tang, conducătorul regatului Shang, ce își va instaura propria dinastie.

Xia Jie a devenit o metaforă în literatură chineză pentru schimbarea politică ce survine inevitabil în urma unei guvernări tiranice.

2. Di Xin (1075 – 1046 î. Hr.)

Un alt împărat profund imoral și deosebit de crud a fost Di Xin, amintit în capodopera literaturii chineze, ”Investitura zeilor” sau ”Crearea zeilor”, ce îmbină magistral mitologia chineză privind geneza zeităților, cu istoria spațiului chinez. De aceea, veridicitatea profilului său nu poate fi confirmată din punct de vedere istoric, putând fi rezultatul unei exagerări artistice.

Di Xin este prezentat drept un împărat vrăjit de zeitatea Da Ji, o vulpe cu nouă cozi, ce exercita o influență negativă asupra monarhului. Acesta, precum Xia Jie, construise un lac de vin, în centrul căruia se afla o insulă unde atârnau hălci de carne din crengile copacilor – sugerând vanitatea extremă a împăratului.

De asemenea, Di Xin este portretizat drept un om de o perversitate extremă, ce își satisfăcea diverse fantezii prin torturarea condamnaților săi. Una din metodele preferate de execuție consta în legarea individului de un cilindru masiv din bronz încins, spectacolul morbid excitându-l aparent împărat. Acesta se va sinucide în cele din urmă, înconjurat de trupele regatului Zhou care îi zdrobiseră armatele în cadrul bătăliei de la Muye, din 1046 î. Hr.

3. Zhou You Wang (781 – 771 î. Hr.)

Acest împărat se presupune că și-a pierdut rațiunea din pricina unei curtezane pe nume Bao Si, a cărei frumusețe deosebită l-a determinat chiar pe Zhou You Wang să o înlocuiască pe împărăteasă cu aceasta. Totuși, Bao Si nu era cu adevărat fericită și se spune că zâmbea extrem de rar. Împăratul era dispus să încerce orice pentru a-i aduce frumoasei Bao Si zâmbetul pe buze, uitând din ce în ce mai mult de atribuțiile sale reale.

Astfel, împăratul a dat în câteva rânduri alarme false privind invaziile barbare, mobilizându-și curtenii prin aprinderea unor balize care aveau rostul de a semnala un atac iminent. Se pare că farsa era gustată de Bao Zi, amuzată de zarva și frica generată degeaba în rândurile curtenilor.

Din păcate, aceste farse aveau să îl coste scump pe împărat, deoarece atunci când hoardele barbare chiar s-au apropiat de cetate, iar balizele de avertizare s-au aprins în consecință, puțini soldați au luat în considerare semnalul, iar invadatorii au intrat fără probleme în capitală. Aceștia l-au ucis pe împărat și au capturat-o pe frumoasa Bao Si. Dinastia Zhou s-a reabilitat în urma dezastrului, însă a fost nevoită să mute capitala spre Est, cedând vaste teritorii apusene în favoarea barbarilor.

4. Han Ai Di (7 – 1 î. Hr.)

Un alt episod straniu din istoria spațiului chinez îl constituie domnia lui Han Ai Di, ce oferă un alt exemplu de proastă guvernare pricinuită de infatuarea profundă a împăratului, ce a uitat de atribuțiile sale reale și de importanța păstrării ordinii în imperiu.

Han Ai Di nu se va îndrăgosti de o curtezană, precum Zhou You Wang, ci de un curtezan pe nume Dong Xian. Homosexualitatea era permisă și chiar cultivată la nivelul curții imperiale, fiind un aspect tolerat în cultura chineză și mult mai prezent decât în Europa sau în lumea islamică.

Din păcate, Hai Ai Di a dezvoltat o obsesie bolnăvicioasă pentru tânărul Dong Xian, pe care îl promovează rapid, neținând cont de protocol sau de principiile meritocratice. Acesta a devenit cel mai apropiat consilier al împăratului și îi stătea chiar în poală în timpul vizitelor oficiale.

Dong Xian s-a îmbogățit rapid la o vârstă fragedă și devenise extrem de influent la curte, punând chiar în pericol continuitatea dinastiei Han – împăratul admițând că ar abdica în favoarea lui Dong, lăsând impresia că tânărul de 22 de ani se afla de fapt la conducerea imperiului, fiind de facto cel mai important om din China. Se presupune că tânărul curtezan chiar ar fi putut prelua controlul imperiului, dacă monarhul nu ar fi murit brusc în circumstanțe neclare.

Deși nu s-a remarcat neapărat prin cruzime, precum alți împărați percepuți negativ, Han Ai Di este considerat de istoricii chinezi drept un împărat deosebit de slab și manipulabil.

5. Han Ling Di (168 – 189)

Han Ling Di este considerat prototipul împăratului chinez corupt, incompetent și desfrânat. Dinastia Han de Est a traversat o perioadă extrem de nefastă în timpul domniei sale, tensiunile sociale și corupția endemică înflorind. Han Ling Di promova în poziții cheie personaje care își cumpărau practic postul prin daruri generoase, iar impostura acestora a cauzat treptat supra-taxarea țăranilor, ce trebuiau să suporte consecințele unei guvernări profund incompetente.

Condiția țărănimii s-a degradat vizibil, însă pe împărat nu îl interesa acest aspect, lăsându-și la un moment dat imperiul pe mâinile diferiților ofițeri corupți sau ale eunucilor nepregătiți din punct de vedere administrativ.

Han Ling Di a rămas un mare iubitor de femei și total dezinteresat de soarta imperiului său până la finalul domniei, iar după moartea sa, diverși lideri rivali au căutat să profite de pe urma haosului lăsat în urmă, ce se va solda în scurt timp cu decăderea dinastiei Han de Răsărit și fragmentarea Chinei în trei, luând astfel naștere Perioada celor Trei Regate.

6. Jin Hui Di (290 – 307)

Perioada celor Trei Regate reprezintă în istoria chineză un episod extrem de spectaculos, dar și foarte sângeros, ce s-a finalizat prin întemeierea dinastiei Jin, care unea cele trei regate în cadrul unui imperiu colosal, după 60 de ani de război civil și rivalități crâncene. Din păcate, unitatea acestui imperiu nu avea să fie de durată, tensiunile interne persistând, iar cel de-al doilea împărat Jin, Jin Hui Di, dovedindu-se profund incapabil de a consolida un imperiu la porțile căruia mongolii așteptau să profite de orice semn de slăbiciune, precum lupii.

Istoricii chinezi consideră că incompetența lui Jin Hui Di se datora unei deficiențe mentale, susținând că împăratul nu poate fi suspectat de corupție sau neimplicare, fiind pur și simplu incapabil de a face față unei astfel de responsabilități din pricina unui intelect subdezvoltat. Naivitatea împăratului a devenit chiar legendară, acesta fiind dominat și manipulat copios de către consilieri, rude sau de împărăteasă. Acesta nu avea nici un fel de autoritate și nu putea lua de unul singur decizii importante, rămânând neputincios în fața problemelor stringente ale imperiului.

O dovadă clară a stupidității sale crase, ce a condus în cele din urmă la fragmentarea imperiului său, o constituie întrebarea acestuia adresată cabinetului de miniștri, în contextul dramatic în care se căutau soluții pentru combaterea foametei: ”dacă duc lipsă de orez, de ce nu mănâncă terci de carne?”.

7. Bei Qi Wen Xuan Di (550 – 559)

Împăratul dinastiei Qi de Nord, Bei Qi Wen Xuan Di, a rămas în istorie drept un lider puternic care s-a dovedit extrem de capabil și eficient în prima parte a domniei sale, devenind însă pe parcurs un conducător extrem de violent și imprevizibil.

Wen Xuan Di a fost un conducător militar bun, deosebit de corect și eficient în combaterea corupției din imperiul său, însă patima băuturii și ororile războaielor prin care a trecut în fragedă tinerețe, și-au spus cuvântul spre sfârșitul domniei sale deloc îndelungate.

Istoricii consideră că Xuan Di putea fi catalogat drept ”psihopat” în ultimii săi ani, instaurând groaza în palatul imperial prin diverse ”demonstrații de forță”, ce însă nu generau respectul supușilor săi, ci frica acestora.

Printre numeroasele grozăvii, acesta și-a decapitat chiar o consoartă pe care o bănuia de infidelitate, punându-i capul pe un platou, în timp ce îi mângâia picioarele cu tandrețe, spre oroarea slujitorilor săi. Se presupune că aproape toate femeile din palatul său fuseseră violate de acesta, iar până la moartea sa, inclusiv fiul său trăise cu teama că ar putea sfârși brusc la ordinul tatălui.

Paradoxal, statul a traversat o perioadă bună în timpul domniei lui Wen Xuan Di, armata din Qi-ul de Nord fiind extrem de bine organizată, iar renumele împăratului războinic instaurase ordinea în stat și insuflase frica în rândurile triburilor barbare învecinate. El va muri însă brusc la vârsta de doar 33 de ani, cel mai probabil din pricina abuzului de alcool, lăsând în urmă imaginea duală a unui conducător ce dovedise calități administrative, dar totodată, îngrozise prin cruzimea sa extremă.

8. Sui Yang Di (604 – 618)

Cel de-al doilea împărat al dinastiei Sui avea să rămână în istorie drept un conducător extrem de insensibil și incompetent, ce și-a sărăcit și chiar decimat imperiul din pricina unor proiecte mărețe catastrofal implementate.

De pildă, Sui Yang Di a hotărât reconstrucția și extinderea Marelui Zid, însă maniera în care a dat curs acestui proiect grandios a rezultat în moartea unui număr de aproximativ șase milioane de muncitori, sfârșiți de foamete și extenuare.

Yang Di a fost și un slab strateg, invazia unui regat din Sudul Vietnamului având ca repercusiune moartea miilor de soldați Sui, infestați cu malarie. De asemenea, Yang Di a încercat cucerirea regatului coreean Goguryeo, însă a eșuat lamentabil din punct de vedere logistic și strategic, trupele sale fiind prost suplimentate și intrând în nenumărate ambuscade coreene.

În cele din urmă, o lovitură de stat condusă de unul din generalii săi, avea să-i aducă sfârșitul lui Yang Di, acesta murind strangulat după o domnie de 14 ani.

9. Song Hui Zong (1100 – 1126)

Povestea acestui împărat este pe cât de spectaculoasă, pe atât de tragică, rămânând în istoria chineză drept o dovadă a repercusiunilor pe care o domnie nedemnă o poate atrage după sine.

Conform cronicilor chineze, Hui Zong a fost un conducător afemeiat și total dezinteresat de situația imperiului său, Song, aflat într-o perioadă de criză. Se spune că împăratul pleca adesea deghizat din palat pentru a se întâlni cu diverse consoarte sau pentru a vizita bordeluri.

Din păcate pentru el, triburile Jurchen din Nord-Estul Chinei au profitat de slăbiciunea împăratului și au invadat decisiv imperiul, luându-l ostatec pe Hui Zong și ținându-l în captivitate pentru următorii șapte ani, acesta murind în cele din urmă profund umilit, la mare depărtare de fosta sa capitală Bianjing.

10. Ming Shen Zong (1572 – 1620)

În cazul lui Ming Shen Zong, dezinteresul pentru guvernarea imperiului său a fost atât de mare, încât a renunțat efectiv la tron pentru aproximativ 20 din cei (teoretic) 48 de ani de domnie.

Cel de-al 14-lea împărat al dinastiei Ming a intrat practic în grevă monarhică, lăsându-i pe înalții demnitari ai statului, diverși ofițeri și eunuci ai curții, să guverneze în absența lui. Shen Zong era extrem de petrecăreț și egocentrist, gândindu-se strict la plăcerile vieții, iar proasta guvernare a imperiului nu îl deranja câtuși de puțin.

Deși în primă fază se dovedise un conducător inteligent și capabil de a face față invaziilor barbare, treptat, Shen Zong s-a făcut remarcat doar prin grandomanie și desfrâu, supervizând construcția uriașului său mausoleu subteran, în timp ce își petrecea nopțile organizând petreceri și orgii în interiorul aceleiași construcții, pierzând astfel contactul cu realitatea socio-politică a imperiului său.