Liberalii și criza dinastică generată de principele moștenitor Carol

31 12. 2020, 10:00

Regele Ferdinand și Principele Carol / Credit foto: Profimedia

Criza dinastică de la mijlocul anilor `20 a fost o problemă ce avea să zguduie atât Familia Regală a României, cât și viața politică românească. Trimis în 1925 să reprezinte Familia Regală română la funeraliile de la Londra ale Regelui George al V-lea al Marii Britanii, principele moștenitor Carol nu s-a mai întors în România. S-a stabilit în Franța alături de amanta sa, Elena Lupescu. De acolo, Carol a trimis o scrisoare Regelui Ferdinand al României, în care îl anunța că renunță la succesiunea la Coroană și la prerogativele de principe al României. Nu era pentru prima dată când principele Carol proceda astfel, punând în pericol stabilitatea politică a României. Ionel Brătianu și liberalii au acționat ferm pentru a preveni o eventuală criză dinastică.

Spre sfârșitul Primului Război Mondial, principele moștenitor Carol a mai avut o aventură amoroasă, de acestă dată cu Zizi Lambrino. La 27 august 1918, Carol a părăsit unitatea militară de la Târgu-Neamţ, pe care o conducea, a plecat la Odessa și s-a căsătorit cu Zizi Lambrino fără să-i pese de consecințele actului său.

Nu numai că dezertase dintr-o unitate militară, dar încălcase un principiu fundamental Casei Regale: acela de a nu se căsători cu persoane care nu aparțin unei familii domnitoare. Mai mult, prin două scrisori îl anunța pe regele Ferdinand că renunța la succesiunea tronului României. Până la urmă, Înalta Curte de Casație a României a anulat în acel an căsătoria lui Carol cu Zizi Lambrino, iar principele moștenitor și-a reluat atribuțiile în cadrul Familiei Regale a României.

A treia cerere scrisă de renunțare la tron a principelui Carol

În 1925, situația era profund schimbată față de cea din 1918. Carol se implicase tot mai mult în viața politică a României. În primăvara acelui an, când regele a fost timp de câteva săptămâni bolnav, Carol și-a arogat prerogativele deținute de Ferdinand. Însănătoșirea regelui a restabilit vechea stare de lucruri.

În vară, când suveranul a plecat în străinătate, prințul moștenitor a încercat din nou să îi preia prerogativele. Prim-ministrul Ion I.C. Brătianu i-a atras însă atenția că, în lipsa suveranului, sarcinile lui urmau a fi exercitate de Consiliul de Miniștri.

Mai mult, Carol a încercat să blocheze cooperarea dintre premierul Ionel Brătianu și regele Ferdinand, prin înlăturarea lui Barbu Ştirbey de la Palat și împiedicarea reginei Maria de a se implica în viața politică.

Plecat la funeraliile Regelui George al V-lea, Carol nu s-a mai întors în România, ci s-a stabilit în Franța. De acolo, la 12 decembrie 1925, îl anunță în scris pe Ferdinand că renunță la calitatea de moștenitor al tronului. Era a treia cerere scrisă de renunțare, după cele două scrisori din 1918.

De acestă dată, atât regele Ferdinand, cât și prim-ministrul Ionel Brătianu au considerat că acțiunile prințului moștenitor Carol pun în pericol stabilitatea politică a României și trebuiau luate măsuri urgente.

O ultimă șansă

După ce s-a consultat cu Ion I.C. Brătianu, regele Ferdinand l-a trimis pe ministrul Casei Regale, Constantin Hiott, pentru a discuta cu Carol și a vedea dacă el era conştient de urmările hotărârii sale. Întâlnirea nu a avut niciun impact asupra principelui Carol, urmarea a fost o altă scrisoare de renunțare înmânată lui Constantin Hiott la 28 decembrie 1925.

De îndată ce ministrul Casei Regale s-a întors în țară, Ferdinand, consiliat de regina Maria și de Ionel Brătianu, a convocat pentru data de 31 decembrie 1925, la Sinaia, Consiliul de Coroană, la care au participat șefii principalelor partide politice, pentru a căuta o soluție a crizei. Suveranul cunoștea prea bine înclinațiile spre aventură ale fiului său, despre care afirma: „Este o creangă putredă în dinastie, pe care trebuie să o tai spre a salva coroana”.

Ferdinand a hotărât să accepte cererea prințului, propunând recunoașterea fiului lui Carol, Mihai, minor la acea dată, ca moștenitor al tronului. Premierul Ionel Brătianu l-a susținut pe Ferdinand, astfel că punctul de vedere exprimat de rege a fost însușit de membrii Consiliului de Coroană.

Adoptarea legii de renunțare a principelui Carol la succesiunea tronului

După ce a fost dată publicității, în „Monitorul oficial” din 1 ianuarie 1926, hotărârea Consiliului de Coroană, din 31 decembrie 1925, Consiliul de Miniștri condus de Ionel Brătianu a pregătit proiectele de legi privitoare la această problemă pentru a fi supuse dezbaterilor corpurilor legiuitoare. Două zile mai târziu, în 3 ianuarie, la un alt Consiliu de Coroană, de data aceasta restrâns, a fost stabilită componența regenței, în care au fost incluși principele Nicolae, fratele regelui, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a României.

În dimineața zilei de 4 ianuarie, șefii opoziției au fost invitați la Palat, unde regele Ferdinand le-a cerut concursul în vederea confirmării a ceea ce fusese decis în Consiliul de Coroană din 31 decembrie 1925. De data aceasta, ei au fost evazivi, Iuliu Maniu declarând că nu se putea pronunța, deoarece hotărârile fuseseră adoptate în grabă.

În după-amiaza aceleiași zile, după ședința Consiliului de Miniștri, premierul a deschis lucrările Camerei Deputaților, dând citire mesajului tronului, care se referea chiar de la început la scrisoarea lui Carol. Apoi, primul ministru a prezentat proiectul de lege pentru recunoașterea principelui Mihai ca moștenitor al tronului. Deşi discuțiile au fost furtunoase, provocând reacții vehemente din partea unor lideri ai opoziției, guvernul a obținut acceptarea proiectelor în forma propusă de preşedintele Consiliului de Miniștri.

Tensiunile legate de succesiunea la tronul României au revenit după moartea regelui Ferdinand din iulie 1927 și, în special, după moartea lui Ionel Brătianu din toamna aceluiași an.