Politica externă a României în primul deceniu al secolului al XX-lea

29 11. 2020, 11:00

Primii ani ai secolului al XX-lea nu au adus la o schimbare a politicii externe a României, Tripla Alianță era în continuare piatra de temelie în politica externă. Totuși, anexarea Bosniei și Herțegovinei de către Austro-Ungaria, precum și intensificarea politicii de maghiarizare a românilor din Transilvania au creat mari semne de întrebare în rândul decidenților politici de la București. Odată cu venirea la conducerea guvernului României a lui Ionel Brătianu, obiectivele politice externe ale României au început fie reexaminate.

Aderarea României la Tripla Alianța în 1883 a fost opera regelui Carol I și a primului ministru liberal I. C. Brătianu. De la bun început acest tratat a avut un caracter secret. Nu a făcut obiectul unor dezbateri parlamentare, nefiind vreodată ratificat de către Parlamentul țării.

Tratatul era ținut secret din pricina Alianței cu Austro-Ungaria. Deși contravenea năzuinței de unitate statală a românilor de pe ambele părți ale Carpaților, într-o perioadă în care românii din Transilvania, Banat și Bucovina se aflau sub stăpânirea monarhiei habsburgice, pentru oamenii politici români din epocă prioritară era atunci garantarea suveranității naționale a României de către Tripla Alianță în fața amenințării Rusiei, cu atât mai mult cu cât eliberarea românilor de sub habsburgi nu se ivea la orizont.

Tratatul cu Tripla Alianța a fost prelungit de mai multe ori, inclusiv la începutul secolului al XX-lea, la 4/17 aprilie 1902, de prim-ministrul liberal D.A. Sturdza.

Dacă pe plan intern între liberali și conservatori existau mari disensiuni, în domeniul politicii externe a României a existat un tacit consens, deoarece și pentru unii și pentru alții interesul național era prioritar.

Anexarea Bosniei și Herțegovinei

Anexarea Bosniei și Herțegovinei de Austro-Ungaria, în 1908, a fost semnalul pentru autoritățile din România că țara poate fi prinsă la mijloc într-o încleștare între Rusia și Austro-Ungaria pe o problemă terță.

După ce Ionel Brătianu a preluat conducerea liberalilor și a ajuns prim-ministru, în 1909, a întreprins o vizită la Viena și Berlin cu scopul de a asigura diplomația austro-ungară și germană că în politica externă a României nu apăruse nicio schimbare.

La Viena, mai ales, schimbarea prim-ministrului României, la începutul anului 1909 crease o anumită îngrijorare.

Încă în timp trecutei guvernări liberale, marchizul de Pallavicini, ministrul plenipotențiar al monarhiei habsburgice la Bucureşti, avertizase Viena că „frații Brătianu sunt, ca de altfel toți oamenii politici români, naționaliști notorii care au ca obiectiv a năzuințelor lor unirea tuturor românilor”, dar „aceasta constituie un obiectiv de viitor”. Diplomația vieneză fusese iritată de atenția pe care Ionel Brătianu a arătat-o de-a lungul timpului românilor din Transilvania.

Momentul în care România trebuie să-și redefinească politica externă în acord cu aspirațiile naționale

Intensificarea politicii de maghiarizare a românilor din Transilvania și politica externă tot mai agresivă a Austro-Ungariei în centrul Europei era un semnal pentru Ionel Brătianu că România trebuie să caute momentul pentru a-și redefini politica externă în acord cu aspirațiile naționale.

Chiar din timpul crizei anexării Bosniei și Herțegovinei, Ionel Brătianu a sfătuit Belgradul să nu escaladeze criza și să aștepte un moment oportun pentru o confruntare cu Austro-Ungaria.

Tot în 1908, Bulgaria și-a proclamat independența, iar autoritățile de la Sofia susțineau eventuale planuri expansioniste în Balcani, nutrind în același timp și la o revizuire a frontierei bulgaro-române în Dobrogea.

„Criza bosniacă” s-a încheiat cu o victorie diplomatică a Puterilor Centrale în fața unui stat sârb vocal și ambițios și a Rusiei slăbite după înfrângerea din războiul ruso-japonez (1905) și zguduită de o primă revoluție.

Pentru Ionel Brătianu deznodământul nu fusese o surpriză, ba din contră, era conștient că trebuia să mai aștepte momentul pentru reorientarea alianțelor României, chiar dacă ostilitatea față de Austro-Ungaria a opiniei publice romanești era în continuă creștere.