Paleontologii au crezut foarte mult timp că numărul și diversitatea dinozaurilor a scăzut înainte de impactul asteroidului care a provocat craterul Chicxulub, în urmă cu 66 de milioane de ani.
Motivele care au dus la această situație au stârnit dezbateri ample, iar ipoteza a fost folosită inclusiv pentru a pune la îndoială teoria impactului asteroidului care a provocat dispariția dinozaurilor (cu excepția celor aviari).
Totuși, întreaga idee poate fi o iluzie.
Înainte de descoperirea craterului uriaș din Mexic, au fost înaintate diverse ipoteze despre cauzele care ar fi contribuit la declinul pe termen lung al dinozaurilor soldat cu dispariția lor în masă, o explicație fiind concurența cu mamiferele. Chiar și după apariția dovezilor solide ale impactului asteroidului, mulți au susținut că tocmai acel eveniment a grăbit sfârșitul acelor animale care oricum erau pe cale de dispariție.
Joe Bonsor, doctorand la Universitatea din Bath (Marea Britanie), a studiat fiecare grup major de dinozauri și a analizat rata apariției de noi specii în timpul Cretacicului târziu. El a concluzionat că rapoartele care fac referire la un declin lent al dinozaurilor sunt exagerate mult.
Lipsurile din dovezile fosile fac dificilă măsurarea dimensiunii oricărei familii de animale care a dispărut de-a lungul timpului. „Marile prejudecăți inevitabile din registrul fosilelor și lipsa datelor pot indica adesea o scădere a speciilor, dar este posibil ca aceasta să nu reflecte realitatea de atunci”, a spus Bonsor citat de IFL Science.
El a contrazis concluziile pe care unii predecesori le-au tras, susținând că au prioritizat modelele statistice care arată recesiunile în detrimentul celor care indicau specii noi abundente.
„Studiile anterioare au folosit diverse metode pentru a trage concluzia că dinozaurii oricum ar fi dispărut, întrucât erau în declin spre sfârșitul perioadei Cretacice”, a spus Bonsor.
Potrivit acestuia, dacă este extins setul de date pentru a include arborii genealogici ai dinozaurilor mai recenți și un set mai larg al tipurilor de dinozauri, „rezultatele nu indică toate aceste concluzii, în realitate, doar aproximativ jumătate dintre ei o fac”.
Bonsor este co-autor al unui studiu publicat în revista Royal Society Open Science în care au fost analizate ratele de formare a speciilor noi, mai degrabă decât numărul speciilor aparent prezente la un anumit moment. Unele familii de dinozauri ar fi putut fi condamnate la extincție chiar și fără asteroid, sauropodele fiind cel mai notabil exemplu.
Alții, inclusiv hadrosaurii, care au fost descoperiți recent, au ajuns în Africa chiar înainte de impact, fiind în expansiune și ar fi putut să domine și astăzi dacă nu ar fi lovit asteroidul în urmă cu 66 de milioane de ani.
Bonsor nu este primul care a contestat ideea declinului speciilor în Cretacicul târziu. Anul trecut, o lucrare a notat că cele mai multe dovezi provin din vestul Americii de Nord. Schimbarea condițiilor la vest de banda maritimă care a împărțit continentul la acel moment a însemnat mai puține depozite de fosile din urmă cu 66 – 75 de milioane de ani, creând iluzia pierderii speciilor. Mai mult, siturile de fosile europene nu au fost niciodată un indiciu al tendinței descendente a dinozaurilor.
Extincția care a permis dinozaurilor să domine lumea
Asteroidul care a dus la extincția dinozaurilor a avut „cel mai periculos” unghi posibil
Legenda monstrului din Loch Ness a fost influenţată de descoperirea fosilelor dinozaurilor