23 august 1944 și întoarcerea armelor împotriva lui Adolf Hitler

Ziua de 23 august 1944 a reprezentat un moment de cotitură pentru istoria României, rămânând un episod deosebit de controversat în contextul celui mai devastator război din toate timpurile. Deși există în continuare voci care consideră ”întoarcerea armelor” un gest îndoielnic din perspectiva prestigiului militar al României, majoritatea istoricilor consideră decizia luată de regele României, Mihai I, un gest de maturitate politică luat de un monarh de doar 23 de ani. Totodată, prin încheierea alianței politico-militare cu Germania hitleristă, România a scurtat războiul din Europa și a oferit populației șansa de a nu înfrunta din plin furia armatelor sovietice, pe sol românesc.

În urma Bătăliei de la Kursk, recunoscută drept cea mai mare confruntare de tancuri din istorie și petrecută în în intervalul 5 iulie- 23 august 1943 (așadar cu exact un an înaintea loviturii de stat intentată împotriva mareșalului Ion Antonescu), declinul celui de-al Treilea Reich devenise din ce în ce mai evident, forțele germane nemaifiind capabile de a organiza o nouă ofensivă de mare amploare pe frontul de Est.

• Ce a dezvăluit o investigație metalurgică despre Discul ceresc de la Nebra?
• A fost descoperită o structură complexă care ar fi putut să fie creată doar de neanderthalieni

Războiul purtat pe mai multe fronturi de Hitler și contraofensivele din ce în ce mai consistente ale URSS au făcut ca, la începutul anului 1944, deznodământul conflagrației mondiale să devină strict o chestiune de timp, Puterile Aliate fiind practic sigure de victorie.

Din perspectivă româno-germană, catastrofa militară de la Stalingrad (august 1942 – februarie 1943), soldată cu predarea Armatei a VI-a germane și recunoașterea inferiorității sistemice ale forțelor române în fața trupelor sovietice, a reprezentat eșecul ce evidenția ineficiența colaborării militare ale forțelor Axei și marca începutul contraofensivei din Sudul frontului de Est, ce urma să implice recucerirea Basarabiei de către ruși și, ulterior, invazia României.

Ulterior, pe 6 iunie 1944, Aliații debarcau în Normandia și demarau o ofensivă amplă împotriva Reich-ului, din Vest, urmând să-l prindă pe Hitler într-un clește din care nici ultimele tentative germane de Blitzkrieg nu l-au mai putut salva, contraofensiva germană din Ardeni (dec. 1944 – ian. 1945, ultima operațiune militară germană majoră din ce de-al Doilea Război Mondial) eșuând categoric.

Mareșalul Antonescu și promisiunea făcută de Hitler

În contextul prăbușirii frontului de Est și a debarcării forțelor Aliate în Normandia, tânărul monarh român, regele Mihai I, împreună cu mai mulți reprezentanți politici de marcă, au considerat necesară reorientarea României în război, în scopul evitării unei catastrofe naționale de proporții – intrarea trupelor sovietice în țară, ca inamici, ar fi putut însemna execuții în masă, distrugeri colosale, violuri, etc.

Conducătorul României din acea perioadă, mareșalul Ion Antonescu, nu părea întru-totul conștient de repercusiunile pe care continuarea unui război, practic deja pierdut, l-ar fi reprezentat pentru țară.

Pentru acesta, cauza pentru care intrase în război alături germani, cea de a reîntregi hotarele României Mare, precum și cuvântul dat lui Hitler – confirmat cu ocazia ultimei întâlniri dintre cei doi, petrecute pe 5 august 1944 – erau intangibile. Cel mai probabil, Antonescu era conștient la momentul respectiv de faptul că soarta armatei române este lipsită de perspective alături de Wehrmacht, însă „cuvântul de ofițer dat lui Adolf Hitler” cântărea enorm în mentalul mareșalului, acesta temându-se desigur și de temperamentul Führer-ului, ce ar fi putut ordona represalii masive împotriva ”insurgenților români” și, desigur, chiar asasinarea sa în cadrul unei misiuni speciale întreprinse de o Einsatzgruppe a organizației paramilitare SS.

În ciuda principiilor și posibilelor temeri personale ale lui Antonescu, realitatea din teren era una catastrofală din perspectiva siguranței naționale a României, Armata Roșie stabilizând frontul pe linia Chișinău–Iași–Târgu Frumos.

Regele Mihai I știa că Antonescu îl subestimează

Adversarii mareșalului se înmulțeau în țară, iar tânărul rege al României a încercat încă din primăvara lui ’44, să consulte și să unească forțele opoziției, în perspectiva unei schimbări guvernamentale, ce ar fi trebuit realizată cu orice preț, în opinia sa. Regele Mihai I știa că Antonescu îl subestimează și că se consideră în continuare figura principală în stat, în ciuda pericolului sovietic iminent. Regele era convins că Antonescu nu se va conforma dorinței sale, fiind prea filogerman și loial acordului stabilit cu Hitler, aspect ce îl obliga pe monarh să pună cu mare atenție la punct lovitura de stat, ceea ce necesita desigur și angrenarea armatei.

Iuliu Maniu, liderul Partidului Național Țărănesc, a fost una din personalitățile politico-culturale de vârf ce a considerat necesară înlăturarea dictaturii antonesciene, fiind unul din cei mai importanți colaboratori ai regelui în acest demers deloc lipsit de riscuri.

De asemenea, generalul Constantin Sănătescu s-a numărat printre primele cadre militare importante, dispuse să ia în calcul înlăturarea mareșalului Antonescu, fiind trimis încă din martie de către rege, să ia pulsul din Ministerul de Război și Marele Stat Major, apele însă nu erau pregătite pentru retragerea României din războiul antisovietic și înlăturarea lui Antonescu, la acel moment.

Treptat, serviciile secrete germane au devenit suspicioase, dar meticulozitatea familiei regale și a forțelor ce se cristalizau împotriva mareșalului, a făcut posibilă tăinuirea planului privind lovitura de stat. Regele Mihai I a simțit că momentul oportun se apropie, atunci când divizia de panzere Großdeutschland, staționată în România, părăsise frontul românesc – astfel posibilitatea ca nemții să ia cu asalt inclusiv capitala în momentul producerii loviturii de stat, devenise mai improbabilă. În plus, în urma unor avertismente lansate de către Aliați, premergătoarea declanșării ofensivei rusești pe linia Iași-Chișinău, Mihai s-a convins că momentul a sosit.

Antonescu și-a grăbit cu trei zile înlăturarea de la putere

Pe 20 august 1944, Regele Mihai I organizează o întâlnire cu mai multe cadre militare de primă mână, printre care și aghiotantul Emilian Ionescu, generalul Gheorghe Mihail (consilierul său militar), Dumitru Dămăceanu (comandantul garnizoanei București), Constantin Sănătescu, generalii Gheorghe Mihail și Aurel Aldea, influentul moșier și mareșal al Curții Regale, Ioan Mocsony-Stârcea, Grigore Niculescu-Buzești (personaj politic instrumental, servind drept punte între rege și Iuliu Maniu) și secretarul personal al regelui din acea perioadă, Mircea Ionnițiu. A doua zi a avut loc întâlnirea cu liderii politici: Iuliu Maniu, Constantin I. C. Brătianu (”Dinu”, liderul PNL), Titel Petrescu (liderul PSD) și Lucrețiu Pătrășcanu (lider al PCR și unul din puținii intelectuali de marcă din partid), în care participanții s-au pus de acord asupra planului stabilit în seara anterioară. Regele i-a delegat pe Maniu și Pătrășcanu să formuleze lista de miniștri pentru noul guvern, până pe 23 august.

Confruntarea dintre cei doi coloși ai statului român ar fi trebuit să aibe loc pe 26 august 1944, însă mareșalul Antonescu a cerut o audiență la rege pe data de 23, grăbind astfel demersal pe care monarul îl plănuise împotriva sa. Astfel, întâlnirea istorică dintre prim-ministrul cu puteri dictatoriale, mareșalul Ion Antonescu, și Regele Mihai I al României s-a petrecut în Palatul Regal, începând cu orele 16 și a durat puțin peste o oră.

Mareșalul i-a prezentat situația de pe front tânărului rege, iar acesta i-a comunicat dorința de a întoarce armele împotriva germanilor, evitând astfel o invazie sovietică catastrofală pentru țară. Antonescu a replicat prin a-i da de înțeles ferm regelui că nu poate lua în calcul un astfel de scenariu fără acordul lui Hitler, față de care se considera legat prin jurământ militar. Așadar, temerea regelui cu privire la refuzul mareșalului de semna armistițiul cu URSS se adeverise, discuția ajunsese într-un impas, iar astfel s-a declanșat practic începutul sfârșitului pentru mareșal.

Regele Mihai I a ordonat arestarea pe loc a mareșalului și a viceprim-ministrului Mihai Antonescu. Cei doi au fost închiși inițial într-o încăpere-seif din cadrul palatului și ulterior preluați de Emil Bodnăraș (liderul comunist aflat în relații strânse cu Moscova) și o grupare de muncitori înarmați, numită ”Gărzile patriotice” (constituite după tipar sovietic) și transferați într-o casă conspirativă din cartierul bucureștean, Vatra Luminoasă.

Instaurarea guvernului Sănătescu și intrarea armatei sovietice în București

În urma demiterii și arestării lui Antonescu, Constituția din 1923 a reintrat în vigoare (cu anumite restricții), iar generalul Constantin Sănătescu a primit sarcina de a forma un nou guvern, din politicieni democrați, comuniști și cadre militare. Noul guvern a negociat și semnat armistițiul cu URSS, ce stipula admiterea pierderilor teritoriale suferite în 1940 și asigurarea anumitor funcții cheie în stat, membrilor PCR.

Pe 31 august 1944, armata sovietică intra în București, iar generalul rus Vladimir Ivanovici Burenin l-a preluat pe Ion Antonescu și l-a trimis la Moscova. Fostul conducător fascist al României a rămas în prizonierat rusesc până în aprilie 1946, când a fost readus în țară, judecat de Tribunalul Poporului din București și condamnat la moarte pentru: ”dezastrul ţării şi crime de război prin aceea că a trădat interesele poporului român punând ţara în slujba duşmanului fascist şi hitlerist”.

Mareșalul Ion Antonescu, alături de Mihai Antonescu, generalul Constantin Vasiliu și fostul guvernator al Transnistriei, Gheorghe Alexianu (cu toții condamnați pentru crime de război), au fost executați lângă penitenciarul Jilava, pe 1 iunie 1946.

Controversele privind caracterul procesului intentat de Tribunalul Poporului din București împotriva lui Ion Antonescu și a apropiaților săi a ridicat semne de întrebare și în rândurile celor care au susținut răsturnarea guvernului antonescian. Cert este că lovitura de stat din 23 august, a reprezentat un episod extrem de dificil pentru toți actorii implicați, rolul regelui Mihai I în cadrul demersului său, ce foarte probabil a salvat România din pragul unui dezastru militar și umanitar de proporții, urmând a fi diminuat la maximum de propaganda comunistă, în deceniile ce au urmat.

Interpretări ale actului de la 23 august 1944

Noi interpretări ale momentului 23 august au apărut pe parcursul anilor ‘90, dar în mod cert, putem presupune că mareșalul Antonescu a fost un personaj istoric ce a avut neșansa de a încheia un pact cu Adolf Hitler, devenind părtaș la o serie întreagă de fărădelegi comise în concordanță cu caracterul extremist al regimului nazist.

Fără îndoială, o mare greșeală comisă de mareșal a fost faptul că nu s-a oprit cu trupele la Nistru, generalul Mannerheim (conducătorul Finlandei) scăpând din fața plutonului de execuție inclusiv datorită faptului că nu a dorit să continue cu trupele finlandeze până mai departe de teritoriile pe care le considerase pe nedrept anexate de către sovietici. De altfel, nici generalul Philippe Pétain, conducătorul Regimului de la Vichy, nu a fost executat, deși fusese condamnat la moarte în urma războiului, sentința fiind comutată de către generalul De Gaulle la închisoare pe viață, ținând cont de vârsta acestuia și de meritele avute pe parcursul Primului Război Mondial.

Precum Ion Antonescu și Vidkun Quisling, conducătorul fascist al Norvegiei, a fost condamnat la moarte și împușcat de un pluton de execuție, din pricina complicității sale cu regimul hitlerist.

Nici deciziile regelui Mihai I nu au scăpat de critici, însă majoritatea istoricilor consideră că tânărul monarh s-a descurcat onorabil, într-un context politico-militar absolut infernal. De altfel, în anul 2004, regele Mihai avea să facă o serie de afirmații extrem de valoroase, cu ocazia aniversării a 60 de ani de la înfăptuirea loviturii de stat din 23 august, acesta declarând în cadrul recepției organizate în Palatul Cotroceni:

Când am decis să acționez, acum 60 de ani, am fost călăuzit numai și numai de datoria pe care o am față de Națiune și față de Armată, și nu de interesele înguste ale unui partid politic … Ideea că, în vara lui 1944, aliații ar fi fost pregătiți să accepte o pace negociată cu Antonescu sau că Antonescu ar fi fost capabil să oprească Armata Roșie la frontierele noastre, pentru totdeauna, sunt inepții pe care numai oamenii care ignoră înadins realitatea acelei perioade le pot susține … nu aveam de ales între ocupația sovietică și independența completă. Eu am știut că o ocupație temporară sovietică era inevitabilă. Dar am crezut că sancționarea temporară a Armatei Roșii pe pământ românesc, bazată pe o înțelegere cu guvernul nostru, ne-ar da cel puțin speranța că ocupația ar lua sfârșit la finele războiului”.