Un dezastru din Al Doilea Război Mondial a dus la descoperirea unui tratament pentru cancer
În decembrie 1943, Germania a atacat un vas american la bordul căruia se aflau peste 2.000 de proiectile cu iperită, gaz muștar.
Iperita sau gazul muștar este una dintre primele arme care au fost interzise de către convențiile internaționale de la Haga din 1899 și 1907. Cu toate acestea, acest gaz a fost folosit de către armata germană în anul 1917, efectele acestuia fiind devastatoare.
Eficiența acestei arme a determinat chiar și Aliații din cel de Al Doilea Război Mondial să-și facă provizii. O parte a acestor stocuri au fost distruse în timpul unui atac care a avut loc în 2 decembrie 1943, realizat de către aviația germană asupra portului italian Bari. Istoricii explică faptul că la bordul unei nave se aflau 2.000 de proiectile cu iperită, pe care Churchil și Eisenhower le-ar fi folosit pentru a răspunde unui potențial atac cu gaze inițiat de către naziști, notează History.
Mușamalizarea ordonată de către cei doi lideri
Liderii Aliaților au decis să ascundă adevăratele proporții ale atacului din Bari pentru a reduce șansele ca informațiile despre natura încărcăturilor să ajungă la Hitler și acesta să decidă folosirea atacurilor cu gaze. Din nefericire, decizia celor doi a dus la neacordarea îngrijirilor medicale corespunzătoare supraviețuitorilor.
Sute de supraviețuitori, care au sărit sau au fost aruncați peste bord și au înotat în siguranță, au fost diagnosticat greșit cu șoc și hipotermie. Li s-a dat morfină, au fost înfășurați în pături calde și lăsați să stea în uniformele îmbibate cu ulei de iperită timp de 12 și chiar 24 de ore, în timp ce răniții grav au fost tratați. Această formă de „tratament” era echivalentă cu marinarea în gaz de muștar.
În decurs de 24 de ore, secțiile erau pline de militari cu ochii umflați. Medicii bănuiau o anumită formă de iritant chimic, dar pacienții nu prezentau simptome tipice sau nu răspundeau la tratamentele standard. Neliniștea personalului a crescut doar în momentul în care a apărut o notificare de la sediul că sutele de pacienți arși cu simptomatologie neobișnuită vor fi clasificați drept „Dermatită N.Y.D” (dermatită încă nediagnosticată).
Pacienții în stare relativ bună au început să moară, zvonurile s-au răspândit că germanii au folosit un gaz otrăvitor necunoscut. Odată cu creșterea zilnică a numărului deceselor, oficialii britanici din Bari au trimis un apel pentru a avertiza sediul Forței Aliate (AFHQ) din Algeria cu privire la criza medicală. Locotenent-colonelul Stewart Francis Alexander, un tânăr specialist în războiul chimic, atașat personalului lui Eisenhower, a fost trimis imediat la locul dezastrului.
Cenzurarea concluziilor
Alexander a diagnosticat destul de repede cauza problemelor, intoxicația cu iperită. Convins că preocuparea pentru securitatea militară a înrăutățit tragedia, acesta a demarat propria sa anchetă pentru a identifica sursa agentului chimic și a stabili cum au fost otrăviți atât de mulți soldați.
Investigația lui Alexander a relevat faptul că unul dintre vasele Aliaților, John Harvey, a reprezentat epicentru exploziei chimice. Când scafandrii au scos fragmente de cochilii bombelor fracturate, carcasele au fost identificate ca aparținând unor bombe de muștar americane de 100 de kilograme.
În data de 11 decembrie Alexander a informat sediul principal despre descoperirile sale, nu doar că gazul provenea din stocurile proprii ale Aliaților, dar victimele care erau etichetate „Dermatită N.Y.D.” suferise o expunere prelungită într-o soluție toxică de iperită și combustibil care plutea pe suprafața apei din port.
Eisenhower a acceptat diagnosticul pus de tânărul specialist, dar Churchill a refuzat să recunoască prezența gazului de muștar în Bari. Odată ce războiul din Europa a intrat într-o fază critică, Aliații au fost de acord să impună o politică de cenzură strictă asupra dezastrului chimic. Toate mențiunile despre gazul de muștar au fost înlăturate din registrul oficial, iar diagnosticul lui Alexandru a fost șters din registrele medicale.
Un studiu secret
Raportul înaintat de către Alexander a fost clasificat la scurt timp, dar nu înainte ca concluziile să atragă atenția șefului diviziei din care acesta făcea parte: colonelul Cornelius P. „Dusty” Rhoads, care în viața de civil fusese director al Spitalului dedicat tratării cancerului și maladiilor asociate din New York.
Din cele peste 617 victime care au suferit de expunerea la iperită în Bari, 83 au murit, toate demonstrând efectul suprimant al gazului asupra diviziunii celulare, ceea ce sugerează că ar putea fi folosit pentru a inhiba celulele albe maligne cu multiplicare rapidă care pot invada și distruge țesutul sănătos. Alexander a obținut concluzii importante din studiile sale de caz, descoperind o substanță chimică care ar putea fi folosită împotriva anumitor tipuri de cancer.
Pornind de la concluziile raportului, un studiu clinic top secret, realizat de către Universitatea Yale a demonstrat că o formă mai stabilă a iperitei poate duce la reducerea mărimii unor tumori. Rhoads era convins că substanța dăunătoare, în doze minuscule, calibrate cu atenție, ar putea fi folosită pentru a vindeca. În 1945, el a convins pe magnatii General Motors Alfred P. Sloane și Charles F. Kettering să finanțeze Institutul Sloan Kettering pentru Cercetarea Cancerului (SKI), pentru a crea un laborator de ultimă generație, format din oameni de știință care au participat la război, pentru a sintetiza noi derivate de iperită și să dezvolte primul medicament pentru cancer.
Citește și:
Conferința de la Teheran, testul politic al Aliaților din Al Doilea Război Mondial
Campania britanicilor de a atrage SUA în cel de Al Doilea Război Mondial
Obiecte de argint din cel de Al Doilea Război Mondial descoperite într-un castel din secolul XIV
5 comori care s-au pierdut în timpul celui de Al Doilea Război Mondial