Comunitatea de artizani de la Deir el-Medina și prima grevă din istorie
Istoria comunității de artizani din localitatea Deir el-Medina reprezintă un capitol absolut fascinant pentru egiptologi și un reper privind obiceiurile oamenilor din Egiptul Antic.
Situată în imediată vecinătate de Valea Regilor și la aproximativ cinci kilometri vest de Nil, micuța localitate a prosperat în perioada Noului Regat (1550-1070) datorită specificității sale. Spre deosebire de restul localităților antice, comunitatea din Deir el-Medina, numită în perioada pre-arabă Set maat ”locul adevărului”, nu s-a dezvoltat într-un mod firesc, ci a fost fondată pentru un scop precis – confecționarea de podoabe și articole destinate mormintelor faraonilor.
Proiectul urbanistic și prosperitatea comunității
Așezarea a fost plănuită, cel mai probabil, în perioada domniei faraonului Amenhotep I (aprox. 1525–1504 î. Hr.), ce sesizase cronicizarea problemei privind prădarea mormintelor regale. El a considerat necesară crearea unui complex mortuar, ferit de răufăcători (viitoarea Vale a Regilor), iar comunitatea artizanilor închipuită de acesta, urma să își dedice întreaga activitate îngrijirii și decorării mormintelor.
În cadrul micuței localități, toți oamenii lucrau în scopul producției de articole cu valoare artistică, frumosul și sacrul dominând practic întreaga existență a locuitorilor.
Deir el-Medina s-a bucurat de un statut special în cadrul regatului egiptean, fiind pentru aproape 500 de ani sprijinită în mod direct de către faraoni. Comunitatea artizanilor nu a fost supusă vreunei forme de exploatare, ci dimpotrivă, o putem considera privilegiată. Membrii comunității nu trebuiau să se îngrijească de procurarea hranei, localitatea fiind aprovizionată de către autoritățile egiptene, din belșug.
Totodată, Deir el-Medina a rămas pe parcursul secolelor, o comunitate restrânsă, în care toți locuitorii se cunoșteau și se respectau. Documentele istorice descoperite în cadrul sitului arheologic din fosta localitate egipteană, indică faptul că oamenii se aflau într-un continuu schimb, încheind mici ”contracte” pe tăblii de ceramică, numite ostraca. Pe acestea, consemnau tranzacțiile sau înțelegerile stabilite, putând oferi și servicii în schimbul unor bunuri; un locuitor putea să repare peretele vecinului, în schimbul unei cantități de grâne, ce trebuia stipulată în ostraca.
În cele din urmă, comunitatea artizanilor a ajuns să depindă mai puțin de centrele urbane din apropiere, precum Teba, localitatea administrându-se în bună măsură singură, iar disputele interne judecându-se tot în cadrul comunității, indiferent de gravitate.
Datorită sitului de la Deir el-Medina, cercetătorii au putut afla multe aspecte privind obiceiurile egiptene, igiena personală sau însemnătatea obiectelor de cult. Artizanii egipteni aveau inclusiv anumite pretenții privind condițiile de lucru. De pildă, considerau suplimentarea localității cu uleiuri esențiale și grăsimi animale, fundamentală pentru activitatea lor, randamentul acestora depinzând de protecția de care dispuneau în fața soarelui.
Prima grevă din istorie și declinul comunității
În 1156 î. Hr., în timpul domniei lui Ramses al III-lea, a avut loc ceea ce mulți istorici consideră a fi prima grevă din istorie. Egiptul se confrunta cu o serie de dificultăți cauzate în principal de invaziile popoarelor mării (de origine asiatică), context în care recoltele au avut de suferit, iar corupția devenise notabilă. Pregătirile pentru sărbătoarea Hebsed, închinată faraonului Ramses al III-lea cu ocazia celebrării a 30 de ani de domnie, au cauzat o întârziere notabilă a salariilor, lovind greu comunitatea artizanilor. Locuitorii din Deir el-Medina au hotărât să ia atitudine, lăsând uneltele jos și plecând în protest către Teba, umiliți de sfidarea autorităților.
Deși situația a fost remediată în cele din urmă, incidentul a marcat declinul ireversibil al comunității artizanilor. Aceștia se considerau neglijați, iar faptul că armonia așezării, numită ma’at, a fost puternic perturbată, reprezenta nu doar un motiv de nemulțumire socială, ci o profundă ofensă la adresa echilibrului spiritual al colectivității.
În jurul anului 1069 î.Hr., localitatea a fost părăsită de către ultimii artizani, aceștia plecând spre Teba și marcând sfârșitul unui fenomen socio-cultural unic, ce persistase pentru aproximativ 500 de ani la Deir el-Medina. Localitatea a rămas părăsită până în perioada creștină, când în secolul IV, a fost ocupată de călugări copți. În această perioadă, templul zeiței Hator a fost convertit într-o biserică, de-aici provenind denumirea arabă a localității, Dayr al-Madīnah, însemnând ”mănăstirea orașului”.