Deși termenul de „război chimic și biologic” are conotații moderne, această formă de război a fost inventată în Antichitate.
Războiul este una cele mai vechi ocupații umane, iar asta înseamnă că de-a lungul timpului am reușit să perfecționăm această activitate. Pornind de la pietre și bâte și ajungând la armele nucleare, un lucru este clar, avem capacitatea de a inova și de a folosi tot ce avem la dispoziție pentru a ne învinge inamicii.
Folosirea armelor chimice și biologice pare a reprezenta o „inovație” recentă, totuși, începând cu Antichitatea, acestă formă de luptă a fost folosită în continuu. Listverse a creat o listă cu zece astfel de arme și contextele în care acestea au fost folosite.
Antichitatea greco-romană ne oferă o serie de plante care ar putea fi adaptate războiului. În doze mici acestea se dovedesc benefice, dar atunci când doza optimă este depășită efectul este unul mortal.
Una dintre aceste plante este Helleborus, spânzul, cu peste 20 de specii. Inițial această plantă era prescrisă de medici pentru o gamă largă de probleme.
În doze mari spânzul provoacă crampe musculare, convulsii, delir și chiar atacuri de cord. Din această cauză, cei care culegeau această plantă se confruntau cu riscul de deces. Totuși, aceste calități care o fac periculoasă în cazul medicinii fac din spânz o plantă ideală pentru război. Adesea vârfurile săgeților erau înmuiate într-un elixir realizat din această plantă.
Această tactică este cunoscută publicului nostru și asta deoarece adesea aceasta a fost folosită de către voievozii români în timpul conflictelor militare cu forțele din jur.
Cronicile grecești arată însă o modalitate mult mai cinică de folosire a acestei tactici. Dacă în general, această tactică este folosită pentru a îngreuna înaintarea forțelor inamice, grecii antici au folosit-o pentru atac.
În timpu asediului cetății Kirrha de către Atena și Liga Amphictionica au oprit alimentarea cu apă pentru o perioadă, timp în care au adunat o cantitate mare de spânz.
Atunci când locuitorii orașului sufereau de sete a fost decisă redeschiderea alimentării, dar apa fusese cu spânz. Această strategie s-a soldat cu o victorie fără opoziție.
În 1346, mongolii asediau orașul Kaffa, dar eforturile lor erau zădărnicite de către o epidemie de ciumă bubonică, aceasta afectând trupele. Eficiența mongolilor în timpul expansiunii lor s-a datorat capacității lor de a se adapta și a folosi tot ce au la îndemână.
În acest caz mongolii au avut la dispoziție trupurile camarazilor lor morți din cauza ciumei. Această tactică a dus la infectarea locuitorilor din Kaffa, dar și la îngrozirea soldaților care apărau orașului.
Răspândirea bolii nu a fost singurul efect dorit al acestei tactici. Efectele psihologice pe care le-a avut asupra trupelor inamice au fost demoralizatoare și îngrozitoare. Ideea acestui tip de război a fost întotdeauna să stârnească panica și frica, iar această tactică a reușit asta cu brio.
În unele regiuni erau folosite armele acoperite cu otrăvuri de origine vegetală, totuși există o variată superioară: veninul. În 326 înainte erei noastre, Alexandru cel Mare s-a confruntat în mod direct cu această formă de război.
Locuitorii orașului Harmatelia aveau obiceiul de a-și acoperi săbiile și vârfurile săgeților cu venin de șarpe care se dovedea a fi extrem de eficient. „Rețeta” acestei otrăvuri se dovedește a fi dezgustătoare: o combinație de venin și rămășițe lichefiate de viperă lăsate la soare, dar extrem de eficientă.
Un soldat rănit suferea de dureri de inimaginabile și convulsii, pielea lor devenea rece și vomitau. Se spune chiar că otrava din rană și gangrena se răspândeau rapid, ducând la o moarte extrem de dureroasă.
Gazele lacrimogene reprezintă o tactică comună a forțelor de poliție sau jandarmerie împotriva protestatarilor, dar conducătorii din China Antică au reușit să identifice o modalitate inedită de folosire a acestora.
În timpul unei revolte a țăranilor din anul 169 era noastră praful de var a fost folosit împotriva acestora. Atunci când praful interacționează cu membranele umede, cum ar fi ochii și nasul, efectele sunt corozive, ducând la orbirea și sufocarea celor care îl inhaleaza.
„Inovația” acestei tactici a fost reprezentată de către modul de folosire, fiind trimise o serie de care de război care au împrăștiat în vânt praful.
În general asociem albinele cu mierea pe care acestea o produc și cu comportamentul lro extrem de protectiv în ceea ce privește stupul lor. Începând cu Antichitatea, oamenii au „militarizat” această tactică, folosind-o pentru a-și speria inamicii.
Această tactică a fost folosită de-a lungul timpului, chiar și în luptele din Primul Război Mondial sau chiar în timpul războiului din Vietnam. Albinele aveau rolul de a produce haos în tranșeele sau în liniile de atac inamice.
Aceste arme se dovedeau extrem de eficiente împotriva structurilor din lemn și foloseau materiale simple: paie sau chiar cânepă. Totuși, trecerea timpului a făcut ca zidurile din lemn să fie înlocuite de cele de piatră, ducând la ineficența acestora.
Pentru a contracara această problemă, razboinicii au căutat materiale care să extindă timpul de ardere al săgeților, acesta fiind reprezentat de către rășina copacilor sau smoală. Aceste săgeți ardeau mai tare și mai mult față de sgeșile cu paie.
Xenophon, un comandant hoplit a suferit în anul 401 înainte erei noastre o înfrâgere rușinoasă în fața mierii produse de către albinele din Colchida, o regiune din Turcia actuală.
Mierea era produsă de către albine folosind necarul unor plante otrăvitoare din zonă. Localnicii folosesc mierea, în cantități mici, pentru a da o aromă aparte băuturilor lor. Totuși, pentru străini există mereu riscul de a consuma o cantitate prea mare din această miere și de a suferi dureri inimaginabile.
Scorpionii se bucură de o reputație înfricoșătoare, așa că nu ar trebui să ne surprindă faptul că unii comandanți militari din antichitate au decis folosirea acestora în lupte.
În orașul fortificat Hatra, cetățenii au pregătit o apărare puternică împotriva invadatorilor romani, folosind bombe de lut pline cu scorpioni. Aceste vase de ceramică erau apoi sigilate și aruncate asupra forțelor invadatoare.
Istoricii au notat faptul că bizantinii foloseau acest produs incendiar extrem de eficient. Cronicile vremii, dar și experimentele de laborator au dovedit faptul că amestecul era extrem de greu de stins, fiind necesare nisip sau urină.
Asemănător napalmului modernului, focul grecesc era o armă extrem de puternică, arzând chiar și pe apa mării. Asta însemna că marinarii care erau atinși nu puteau spera ca o scufundare în mare îi va putea salva.
Misteriosul foc grecesc – Scutul de foc al Bizanţului
Cele mai neobisnuite 5 razboaie din istorie
Top 10 filme care au picat la lectia de istorie
Opt măsuri neobişnuite de a conserva resursele în timpul celor două războaie mondiale