Ion C. Brătianu și cea mai lungă guvernare din istoria democratică a României
Nu există în istoria democratică a României o guvernare mai lungă și mai fructoasă precum guvernarea condusă de liberalul Ion C. Brătianu. Cât s-a aflat la conducerea guvernului țării, în perioada 1876-1888, România și-a câștigat independența (1877), a devenit Regat (1881) și au fost începute ample reforme economice și sociale pentru clădirea unui stat modern. Pe plan internațional, România a căutat să își asigure securitatea în fața unei Rusii tot mai agresive, dar și să navigheze cu dibăcie printre interesele celor trei mari imperii cu care se învecina, Imperiul Rus, Imperiul Otoman și Imperiul Austro-Ungar.
Puțini români merită apelativul de părinte fondator al statului român. Cu siguranță, unul dintre aceștia este liberalul Ion C. Brătianu. Născut chiar în timpul Revoluției lui Tudor Vladimirescu, la 2 iunie 1821, Ion C. Brătianu avea să lupte întreaga viață pentru constituirea statului român, iar apoi pentru dezvoltarea lui.
În timpul Revoluției de la 1848, Brătianu a fost una dintre figurile cele mai active ale Revoluției care anunța precum un semnal al unui tren aflat în mare viteză că românii vor să își constituie propriul lor stat și să trăiască într-un stat românesc demn, liber de orice constrângere, otomană, rusă sau austriacă. Condițiile externe nu au fost favorabile la 1848, dar Brătianu și alți mari patrioți nu au renunțat la luptă. Eșecul Revoluției de la 1848 și implicarea sa profundă în evenimente aveau să îl trimită pe Brătianu pentru aproape un deceniu într-un amar exil.
Revine la București abia în 1857 și își continuă lupta pentru determinarea românilor. În 1859, este unul dintre cei care au venit cu soluția dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza în Moldova și Muntenia. Când Cuza și-a instituit dictatura, Brătianu s-a transformat dintr-un aprins susținător al domnului într-un vehement contestatar, contribuind la răsturnarea lui Alexandru Ioan I și implicându-se activ în aducerea ca domnitor al României a principelui Carol de Hohenzollern.
Carol I, „Vizirul” și independența României
Primii ani ai domniei lui Carol I în România nu au condus la o colaborarea fructoasă între domn și Ion C. Brătianu, dar odată cu trecerea anilor lucrurile s-au schimbat între cei doi, pentru binele României. Fondarea Partidului Național Liberal la 24 mai 1875, avându-l ca președinte pe Ion C. Brătianu, a fost începutul unei noi ere politice pentru România.
Anul următor, în 1876, Ion C. Brătianu, supranumit – „Vizirul” pentru spiritul său de luptă și autoritate, preia funcția de prim-ministru al României. Era începutul celei mai lungi guvernări din istoria democratică a României. Doar peste un an, în urma participării la războiul ruso-turc, România își va proclama și câștiga independența față de Imperiul Otoman.
Pierderea sudului Basarabiei în urma presiunilor Rusiei va fi atenuată de integrarea în hotarele țării a Dobrogei. Apoi, la 14/26 martie 1881, România se va proclama Regat, fiind reglementată și legea succesiunii la tronul țării.
Atitudinea tot mai agresivă a Rusiei la adresa României, după câștigarea războiul ruso-turc din 1877-1878, crea la București un sentiment de insecuritate la adresa țării și a românilor.
Efortul Regelui Carol I și a prim-ministrului Ion C. Brătianu, de a asigura securitatea României în fața Rusiei, avea să conducă la alăturarea țării în 1883 la Tripla Alianță constituită din Germania, Austro-Ungaria și Italia. Decizia a fost ținută secretă și nu a fost adusă la cunoștiința opiniei publice din România. Austro-Ungaria îi trata cu dispreț și îi umilea pe românii din Transilvania, atitudine ce producea indignare în România, iar opinia publică română detesta tot mai accentuat derapajele austro-ungare.
O altă problemă cu care s-a confruntat guvernul lui Ion C. Brătianu a fost pretenția Austro-Ungariei de a-și impune controlul asupra Dunării fluviale. Brătianu a respins cu fermitate presiunile austro-ungare, mai mult au fost luate măsuri de a lărgi zonele navigabile de pe partea de fluviu aflat pe teritoriul României.
Modernizarea României
Obținerea independenței României a condus la accelerarea procesului de modernizare a țării. Au fost construite noi drumuri, noi orașe și chiar noi porturi. Armata română s-a dezvoltat și s-a modernizat. Însă o societate agrară și patriarhală ca cea existentă atunci nu se putea deschide cu ușurință modernizării și capitalismului.
Toate eforturile de modernizare necesitau timp, de aceea în perioada guvernării lui Brătianu au fost puse bazele modernizării României. „De la forța obiceiurilor și tradițiilor atât de puternice în lumea rurală până la percepția încă medievală a timpului, aproape totul în societatea românească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea era ostil afirmării burgheziei și economiei pe care ea o sprijinea”, rezuma starea societății românești istoricul Florin Constantiniu.
Angajarea societății românești pe drumul modernizării era o necesitate conștientizată de întreaga opinie publică, dar modalitățile și ritmul de atingere a acestui obiectiv au dezlănțuit vii dezbateri în societatea românească.
Brătianu, iubit de prieteni, respectat de adversari
Rămânerea liberalilor la guvernare timp de 12 ani a exasperat opoziția conservatoare. Împotriva lui Brătianu au fost organizate vii campanii, însoțite de acte de violență și chiar un atentat la viața sa. În 1888, Brătianu renunța la guvernare, peste doar trei ani, la 3 mai 1891, se va stinge din viața.
Știrea trecerii în neființă a „Vizirului” va produce consternare în întreaga Românie. „Am pierdut pe cel mai bun amic ce aveam”, avea să spună regele Carol.
La rândul său, Mihail Kogălniceanu, unul dintre cei mai mari adversari ai lui Brătianu avea să scrie: „Oamenii zilei, mari sau mici, pot fi ingrați cu dânsul, istoria însă, istoria nepărtinitoare, ea care purcede prin mintea și inima națiunii întregi, va păstra cu litere de aur amintirea celui care și-a pus numele în fruntea tuturor marilor fapte naționale și politice ale renașterii României”.
Vă recomandăm să citiți și:
Un moment cheie în istoria României: Ionel Brătianu la Conferința de Pace de la Paris