Societatea Naţiunilor a fost prima organizaţie care încerca să obţină o relevanţă universală pentru ordinea politică de după Primul Război Mondial. Printre cele 44 de state fondatoare ale societăţii care a premers Organizaţia Naţiunilor Unite s-a numărat şi România. Nicolae Titulescu a fost delegat al României începând din 1921 şi a fost ales, doi ani consecutiv, în 1930 şi 1931, în funcţia de preşedinte al Adunării generale a acestui for internaţional.
Consiliul organizaţiei era format din reprezentanţii principalelor puteri, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia şi din alţi patru membri aleşi pe termene fixe. În 1926, Germania a devenit al cincilea membru permanent. Ulterior, când Germania şi Japonia au părăsit societatea, acest statut l-a primt Uniunea Sovietică.
Perioada în care organizaţia a numărat cei mai mulţi membri a fost 1934-1935, când Societatea Naţiunilor avea 58 de membri, potrivit Mediafax. Organismul avea ca scop principal prevenirea războiului şi rezolvarea disputelor internaţionale prin negociere şi arbitraj.
Organizaţia a marcat o schimbare importantă în gândirea diplomatică internaţională. Liga Naţiunilor nu avea armate proprii, ci se baza pe marile puteri pentru ca rezoluţiile sale să fie respectate. Societatea a înregistrat mai multe reuşite în perioada interbelică, dar nu a putut să mai funcţioneze pe fondul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial.
Liga Naţiunilor a încetat să funcţioneze odată cu declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial. Hotărârea de autodizolvare a fost adoptată oficial abia la 18 aprilie1946 (după intrarea în vigoare a Cartei ONU), misiunea sa fiind transferată Organizaţiei Naţiunilor Unite.