Nicolae Ceauşescu, cizmarul devenit marele conducător comunist

În realitate, Ceauşescu a fost ahtiat după putere, acaparând-o pas cu pas în interes personal, se arată într-un material al campaniei Revolutions, realizat de Mediafax.

Dincolo de informaţiile oficiale, de omagiile şi fluviul de articole scrise de presa comunistă despre Nicolae Ceauşescu înainte de 1989, există şi mărturii ale celor care l-au cunoscut pe fostul preşedinte al RS. România. După Revoluţie, au ieşit la iveală informaţii despre copilăria şi tinereţea lui Nicolae Ceauşescu, de la apropiaţi sau chiar membri ai familiei.

Nicolae Ceauşescu s-a născut la 26 ianuarie 1918 şi a fost al treilea din cei 10 copii ai cuplului Andruţa şi Lixăndrina Ceauşescu. Despre cum a ajuns Nicolae Ceauşescu ucenic la cizmărie, cât de mult îi plăcea să înveţe şi cât de harnic era, a povestit sora cea mare a acestuia, Niculina, relatări consemnate în fostele Arhive ale Comitetului Central al Partidului Comunist Român, în Dosarul „Rusu Niculina (fostă Ceauşescu) – Amintiri”.

„(…) la una dintre acestea (clăci, n.a.) ne-am dus şi noi, copiii mai mari, adică eu, Marin şi Nicolae (…) Cel care ne însoţea, văzându-l mai dezgheţat şi mai isteţ pe fratele meu Nicolae, îi spune: «măi Nicolae, ia treci şi ordonă tu aici şi spune-le la fiecare cum să meargă cu secerişul» (…) La sfârşitul întrecerii care a fost, Nicolae a ieşit primul”, povesteşte sora fostului lider comunist. Tot ea spune că din cauza lipsei banilor, nu au putut merge mai departe la şcoală, absolvind doar patru clase şi au fost nevoiţi să meargă la muncă.

Niculina a fost prima care a intrat ucenic la cismărie, ea fiind urmată de Nicolae. „(…) vorbise tata cu (…) care i-a spus: «măi Andruţă, nu este mă păcat de fata asta, de copilul ăsta să-l nenoroceşti; mai bine du-l la cumnatul meu Săndulescu care are un atelier de cismărie, pentru ca să înveţe şi ea o meserie mai bună, de care să se folosească mai târziu în viaţă» (…) În toamna anului 1930 l-am adus şi pe Nicolae la Bucureşti, la acelaşi patron (…) Când m-a văzut cucoana cu el în casă, m-a întrebat: «ăsta-i, fă, fratele tău?»; eu i-am răspuns: «ăsta-i» (…) Nicolae a fost un ucenic bun: era foarte muncitor, ascultător. La un an după venirea lui Nicolae în Bucureşti, a venit şi Marin şi aproape doi ani de zile am lucrat la acest atelier toţi trei.(…) După vreo doi ani de zile, Nicolae a plecat ca ucenic la un frate al patronului nostru, care se numea nea Gogu Săndulescu şi avea un atelier de cismărie pe str. Vaporul lui Assan.”

După o vreme, Nicolae Ceauşescu şi-a început activitatea „revoluţionară”, fiind arestat de cinci ori, adunând7 ani de închisoare până la vârsta de 26 de ani. La a treia arestare a fost condamnat la trei ani de închisoare şi expediat la Doftana. Niculina a povestit şi despre regimul de detenţie de la Doftana:

„Îmi aduc aminte că administraţia închisorii i-a permis lui Nicolae să meargă la Câmpiniţa de câteva ori pentru procurarea de materiale în vederea efectuării de obiecte de artizanat (…) El a fost eliberat prin anul 1939, dar nu a rămas multă vreme liber deoarece în 1940 a fost arestat din nou (…) După această arestare, Nicoale a fost eliberat la 23 august 1944.”

Muncitor, influenţat de mişcarea revoluţionară

La întâlnirea pe care a avut-o cu Jerome Davis, preşedintele Societăţii Sociologice Orientale din SUA (Bucureşti, 31 iulie 1969), a fost întrebat cu ce s-a ocupat înainte de a deveni preşedintele României. “Muncitor. Însă după aceea, după 23 August 1944, am lucrat în diferite domenii de activitate”, a răspuns Nicolae Ceauşescu. De asemenea, în interviul acordat ziaristului american Cyrus Sulzberger la 30 octombrie 1968, la Bucureşti, Nicolae Ceauşescu a fost întrebat care este persoana (bărbat sau femeie), care a avut cea mai mare influenţă asupra formării sale ca persoană – Socrate, Karl Marx, mama, vreun profesor sau învăţător din şcoală sau altcineva.

“Nu mi-am pus problema aceasta în mod deosebit, mai cu seamă în ultimul timp. Dacă ar fi totuşi să răspund mai la general, ar fi influenţa pe care am primit-o atunci când am luat legătura cu mişcarea revoluţionară din România. Aceasta a fost prin 1932”, a răspuns Nicolae Ceauşescu, confirmand apoi că la acea vreme avea doar 14 ani.

Tot Niculina Ceauşescu a povestit şi despre ambiţia lui Nicolae Ceauşescu de a deveni cineva când va creşte mare. „De asemena, tot de la mama, mai ştiu încă o întâmplare în legătură cu Nicolae şi Marin. Fratele meu Marin, căruia îi plăcea să fie ofiţer, văzând într-una din zile pe jandarmul comunei trecând călare pe uliţa noastră, îi spune lui Nicolae: «mă, când o să fiu mare, ca ăsta o să mă fac eu». Nicolae, după un moment de gândire, îi răspunde: «bine, mă, dar să vezi tu ce-am să fac şi eu când voi fi mare.»”, îşi amintea sora cea mare a lui Nicolae Ceauşescu.

Ajunge secretarul general al PCR

La 19 martie 1965 a încetat din viaţă Gheorghe Gheorghiu Dej, prim-secretar al CC al Partidului Muncitoresc Român şi preşedinte al Consiliului de Stat, echivalent al şefului statului.

Cele două tabere din Biroul Politic au găsit o soluţie ce părea convenabilă: Nicolae Ceauşescu, prim-secretar, Chivu Stoica, preşedinte al Consiliului de Stat, iar Gheorghe Maurer a rămas premier. Nominalizarea tânărului Ceauşescu, responsabil cu sectorul organizatoric al partidului, confirmată apoi de Congresul al IX- lea al PCR din iulie 1965, se va dovedi o mutare greşită a veteranilor, care credeau ca îl vor putea controla, ca urmare a carenţelor sale intelectuale şi idelologice. În mai puţin de doi ani, ei vor vedea că s-au înşelat şi că mai tânărul lor tovarăş de abia îşi începuse drumul pentru cucerirea puterii totale. Astfel, la sesiunea Marii Adunări Naţionale din 9 decembrie 1967, Nicolae Ceauşescu a fost ales şi preşedinte al Consiliului de Stat, înlocuindu-l pe rivalul său, Chivu Stoica.

Cultul personalităţii

Ajuns în vîrful piramidei puterii, Ceauşescu a reuşit să întreţină un cult al personalităţii de o inegalabilă amploare în spaţiul european, conform site-ului comunismulinromania.ro . Au exista trei momente importante care au permis lui Nicolae Ceauşescu acapararea totală a puterii politice şi implicit declanşarea şi ulterior exacerbarea cultului personalităţii:

1. Anul 1967, când a fost desemnat preşedinte al Consiliului de Stat, ceea ce era o abatere de la Statutul P.C.R. – modificat special pentru Ceauşescu – care prevedea separarea funcţiilor de partid şi de stat.

2. Anul 1968. Din mărturisirile consemnate de-a lungul anilor (cu precădere după 1989) ale foştilor lideri ai P.C.R. care s-au aflat în apropierea lui Ceauşescu (Ion Gheorghe Maurer, Alexandru Bârlădeanu, Gheorghe Apostol, Corneliu Mănescu), reiese că evenimentul decisiv pentru instaurarea cultului personalităţii a fost reprezentat de momentul „august 1968”. Discursul public de la Bucureşti în care Ceauşescu a condamnat invazia Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia – eveniment de care nu fusese anunţat decât după producerea lui, deşi România era membră a Tratatului , i-au conferit un prestigiu pe plan internaţional.

3. Anul 1974 a marcat alegerea sa ca preşedinte al României, cumulând şi funcţiile de secretar general al P.C.R. şi preşedinte al Consiliului de Stat şi al Consiliului de Apărare Naţională, deţinând astfel toate pârghiile de comandă. Prin politica „paşilor mărunţi” s-a ajuns la situaţia în care Ceauşescu a devenit de neînlocuit. Dezlănţuirea a ceea ce numim astăzi cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, realitate pregnantă a timpului, a început în anul 1974, la un an de la alegerea Elenei Ceauşescu ca membră a Comitetului Politic Executiv al partidului. Soţia dictatorului a devenit aşa-numitul cabinet numărul 2, adică al doilea om în conducerea ţării, care răspundea de domenii fundamentale: învăţământul, cultura, dar şi cadrele. Dirijarea pe plan naţional a politicii de cadre de către Elena Ceauşescu, a constat în înlocuirea principiului competenţei, cu amplificarea dosarului de cadre, în care criteriile politico – subiective au adus în planul întâi personaje cu un grad de instruire, cultură şi competenţă – în multe cazuri submediocre. Acumulând tot mai multă putere, soţia „celui mai brav fiu al poporului” a reuşit să se interpună între activiştii de partid de grad înalt şi soţul său.

În aceste condiţii s-a creat acest cuplu de putere care şi-a pus amprenta asupra istoriei României sub această formulă.

Conform sursei citate, apetitul lui Ceauşescu de a se vedea şi auzi proslăvit a crescut simultan şi direct proporţional cu extinderea puterii sale, ajungând la paroxism în anii `80. De remarcat că, acest cult al personalităţii lui Nicolae Ceauşescu nu a apărut pe un teren arid, ci a fost facilitat de activitatea din interiorul partidului, caracterizată de aplicarea unor metode dictatoriale, cazone, ce sfidau cele mai elementare norme ale democraţiei şi ale respectului pentru afirmarea personalităţii umane. O vastă acumulare de putere în mâinile lui N. Ceauşescu a deschis calea către arbitrariu, subiectivism şi excese de natură personală. El a fost descris, pe bună dreptate, ca un „Tiran modern”, într-un documentar TV austriac difuzat la Viena în ianuarie 1986, şi care a dezvăluit, printre altele, ridicola glorificare a lui Ceauşescu şi a soţiei sale, precum şi acuta criză economică, alimentară şi energetică prin care trecea România şi măsurile inumane de austeritate impuse de dictatorul de la Bucureşti.

A introdus sceptrul prezidenţial după alegerea sa

Sursa citată arată totodată că, mai presus de orice, Nicolae Ceauşescu savura pompa de tip bizantin şi simbolurile puterii, ca sceptrul prezidenţial, introdus la 28 martie 1974, atunci când a devenit primul preşedinte al R.S. România. Alegerea sa în această demnitate l-a determinat să-şi atribuie puteri depline, deciziile sale fiind – de regulă – transpuse în legi şi hotărâri ale Consiliului de Miniştri. După această dată, cultul personalităţii a devenit tot mai accentuat, ajungând la manifestări delirante, asemănătoare celor din timpul lui I.V. Stalin. Una din cele mai timpurii expresii ale cultului lui Ceauşescu a fost un volum masiv întitulat OMAGIU, publicat în anul 1973, cu ocazia împlinirii vârstei de 55 de ani, în care se scria printre altele: „Privim cu preţuire şi respect la armonia vieţii sale de familie. Ataşăm o semnificaţie etică specială faptului că viaţa sa, alături de cea a tovarăşei sale de viaţă, fostă muncitoare textilistă şi militantă a U.T.C., membră a partidului din vremea ilegalităţii, astăzi Erou al Muncii Socialiste, om de ştiinţă, membră a C.C. al P.C.R., tovarăşa Elena Ceauşescu, oferă imaginea exemplară a destinelor a doi comunişti”.

Ode, imnuri şi omagii conducătorului iubit

Către mijlocul anilor `80, cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu dezvoltă şi promovează forme fără precedent, depăşind cu mult expresiile relativ benigne de la începutul anilor `70, conform comunismulinromania.ro. Împlinirea, în anul 1985, a 20 de ani de la alegerea sa ca secretar general al P.C.R. a declanşat o avalanşă de ode şi imnuri, lucrări de artă plastică etc., menite să bucure nemăsurata sete de mărire a liderului suprem. Ca şi în cazul altor dictatori comunişti, personalitatea conducătorului a depăşit cadrul realităţii, pentru a adopta calităţi mitice; modestul sat natal – Scorniceşti, judeţul Olt- a devenit loc de pelerinaj şi legendă, iar adjectivele care însoţeau numele „Conducătorului” erau numai la superlativ, biografia fiindu-i mereu rescrisă şi căpătând caracter hagiografic. Formulele cele mai delirante apar la fiecare dată de 26 ianuarie, când ţara întreagă sărbătorea ziua de naştere a „fiului cel mai iubit”, bucuroasă, mândră şi recunoscătoare căci „el este România, noi suntem fiii lui”, după cum scria ziarul „Scânteia” la aniversarea vârstei de 65 de ani, în anul 1983. Cu ocazia acestei date, s-a anunţat că, dovadă a impactului gândirii preşedintelui asupra întregii lumi, stau cele 24 de cărţi scrise, ce au avut parte de 125 de ediţii, însumând un tiraj total de 750.000 de exemplare.

Gama de omagii pentru cuplul Ceauşescu a fost extrem de diversă, debutând cu simple scrisori şi ajungând până la cele mai elaborate şi chiar în unele cazuri sofisticate ca tehnică de realizare, finalizate cu costuri foarte mari, kitch-uri, evident fără nici o valoare artistică. Dintre acestea amintim: manifestaţiile grandioase organizate pe stadioane – cu participarea a zeci de mii de persoane, mesaje de recunoştinţă, tipărirea a numeroase lucrări – poezie, proză –, festivalul naţional „Cântarea României”, imnuri, ode, cântece şi dansuri închinate lor, realizarea de picturi şi sculpturi – unele reprezentându-l alături de marii voievozi, redarea cuplului alături de pionieri, muncitori şi ţărani, albume placate cu metal preţios,machete, etc. În pofida eforturilor aparatului propagandistic al partidului şi al apogeului cultului personalităţii, care după cum am văzut a îmbrăcat o gamă variată de forme şi metode, necunoscute până atunci pe meleagurile româneşti, afirmându-se că ţara traversează o „epocă de aur”, realitatea era cu totul alta.

România lui Ceauşescu a fost o societate închisă, caracterizată prin represiune în toate domeniile existenţei umane: limitări ale dreptului de proprietate, condiţii grele de muncă şi salarii mici, lipsa libertăţii de mişcare, obstacole birocratice împotriva emigrării, violările drepturilor minorităţilor naţionale, dispreţ pentru credinţele religioase şi persecutarea practicilor religioase, austeritate economică drastică, cenzură permanentă în domeniul culturii, reprimarea tuturor vederilor disidente şi un omniprezent cult în jurul preşedintelui şi familiei sale.

Sunt şi motivele pentru care Nicolae Ceauşescu a fost îndepărtat de la putere în urma mitingului de la Bucureşti din 21 decembrie 1989, din piaţa Comitetului Central (CC). De teama manifestanţilor care luaseră cu asalt clădirea CC în care se aflau, soţii Ceauşescu au fugit cu elicopterul, fiind prinşi la Târgovişte unde au fost judecaţi, condamnaţi şi executaţi la 25 decembrie 1989.