A fost Ceauşescu influenţat telepatic să ţină discursul din 21 decembrie? O altă teorie a conspiraţiei legată de Revoluţie

O altă teorie acreditează ideea că Nicolae Ceauşescu a fost agent KGB, fiind racolat în tinereţe de celebrul serviciu secret al URSS, se arată într-un material al campaniei Revolutions, realizat de Mediafax.

În studiul dedicat teoriilor „conspiraţioniste” privind Revoluţia din decembrie 1989, realizat de publicista şi eseista Ruxandra Cesereanu şi publicat pe portalulrevolutiei.ro, este prezentată şi teoria lui Teodor Filip, fost şef în Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă (USLA. Acesta a scris două cărţi despre evenimentele din decembrie 1989.

În volumul “Războiul parapsihologic împotriva României”, Craiova, Editura Obiectiv, 1997, Teodor Filip consideră că în decembrie 1989, împotriva României s-a manifestat o acţiune parapsihologică de anvergură.

România, poligon de tragere. Arme halotronice pentru stimularea receptivităţii

Astfel, Ceauşescu ar fi putut fi influenţat telepatic să ţină mitingul din 21 decembrie. Filip afirmă că la respectivul miting ar fi fost folosite arme neconvenţionale, respectiv psihologice, pentru a crea starea de panică între participanţi. Autorul bănuieşte că s-ar fi emis la mare intensitate unde de joasă frecvenţă (sub pragul audibilului), care ar fi stimulat participanţii la miting la o stare de nelinişte si tensiune. În acelaşi sens, s-ar fi folosit arme „halotronice“, anume emisii de radiaţii electromagnetice cu efect de stimulare a receptivităţii umane. Teodor Filip acuză că, în perioada 22-27 decembrie 1989, România ar fi fost folosită pe post de „poligon de tragere“ pentru arme parapsihologice cu caracter aplicativ-militar (crearea ţintelor aeriene false fiind unul dintre scopuri).

S-au folosit, de asemenea, „miniavioane si minielicoptere teleghidate de la distanţă, având la bord o încărcătură explozivă, pentru a se autodistruge la terminarea combustibilului“. S-a mizat pe intoxicarea ecranelor radarelor (deasupra aeroporturilor militare) cu ţinte false. Cei care au salvat România, în ciuda armelor sofisticate cu care aceasta a fost atacată, au fost generalii Stefan Guşe şi Iulian Vlad, care au izbutit să stopeze o posibilă invazie. Teodor Filip incriminează voalat URSS, aceasta fiind Puterea care avea în dotare astfel de arme redutabile, de care militarii români nu aveau cunoştinţă.

În volumul “Secretele USLA”, Craiova, Editura Obiectiv, 1999, Teodor Filip acuză implicarea în decembrie 1989 a unor forţe oculte şi străine de România, care au avut un interes special să sacrifice militari şi ofiteri USLA, proiectând în aceştia nişte terorişti. Invazia străină programată, cum o numeşte Filip, a fost sprijinită intern de agenţi şi spioni (Nicolae Militaru, Silviu Brucan, cel de-al doilea fiind considerat eminenţa cenusie a evenimentelor din decembrie 1989), care ar fi creat o diversiune amplă pentru a compromite USLA.

Parte activă în diversiune ar fi fost si Ion Iliescu ori Gelu Voican-Voiculescu, ultimul urmărind, susţine Teodor Filip, fie destructurarea, fie preluarea USLA. Autorul nu crede că ar fi existat un plan comun al Armatei ori (şi) Securităţii de a-l răsturna de la putere pe Nicolae Ceauşescu, dar creditează ideea că generalii Vasile Milea şi Iulian Vlad au grăbit căderea dictatorului, întrucât l-au dezinformat pe acesta în privinţa situaţiei din ţară. Televiziunea este considerată a fi fost cel mai cu impact factor de manipulare în timpul presupusei revoluţii, prin TVR, străinii şi forţele oculte încercând declanşarea unui război civil între Armată şi Securitate. Cei care au impiedicat acest fratricid au fost generalii Ştefan Guşe şi Iulian Vlad, creditaţi de către autor ca salvatori ai României în faţa unei invazii străine programate.

Pacepa, pionul folosit de SUA şi CIA împotriva regimului Ceauşescu

În volumul “KGB-ul şi revoluţia română. Intensificarea ofensivei fortelor antiromâneşti”, Bucuresti, Editura Miracol, 1994) Alexandru Saucă ajunge la concluzia că în cadrul evenimentelor din decembrie 1989 au acţionat trei forţe antiromâneşti, care au subminat statul român si au continuat să îl submineze şi după decembrie 1989: 1. „imperialismul de sorginte sovietică“; 2. „revizionismul ungar“ si 3. „hegemonismul şovin iudeo-bolsevic“ (p. 142-143). La capitolul forţe antrenate în răsturnarea lui Ceauşescu, autorul inventariază: 1. poporul român; 2. URSS (liderii colosului sovietic temându-se ca dictatorul român să nu revendice Basarabia şi tezaurul României, sechestrat de sovietici după primul razboi mondial); 3. Ungaria (obsedată de recuperarea teritorială a Ardealului; dar şi fiindcă la Budapesta ar fi functionat „unul din centrele de coordonare pentru evenimentele din România“, si 4.Occidentul (în special SUA şi Franta, dar şi alte state pentru care, după ce Mihail Gorbaciov ajunsese la Putere, Ceauşescu nu mai reprezenta o punte de legătură si un intermediar „independent“ faţă de URSS).

Întâlnirea de la Malta este considerată a fi punctul culminant al pactului între KGB şi Occident pentru înlăturarea lui Ceauşescu. Dacă Moscova acţionase constant pentru a pregăti opinia publică din România în vederea prăbuşirii regimului comunist, SUA si CIA acţionau în acelasi sens, dar pe plan internaţional, pionul folosit a fost Ion Mihai Pacepa, fost şef adjunct al Departamentului de Informaţii Externe (spionaj) al României comuniste şi consilier personal al preşedintelui Nicolae Ceauşescu. În 1978, Pacepa a cerut azil politic în Statele Unite, unde a lucrat pentru comunitatea de informaţii a SUA în diferite operaţii împotriva fostului bloc sovietic.

Cea mai importantă forţă a fost, însă, cea sovietică. Saucă susţine că inclusiv Ceauşescu nu ar fi fost niciodată independent faţă de Moscova, din această cauză el neluând măsuri drastice împotriva agenţilor sovietici din România, în majoritatea cazurilor proveniţi din generali în rezervă, dar şi din persoane care deţinuseră funcţii importante în PCR; aceşti agenti pro-moscoviţi au conspirat pentru înlocuirea lui Ceauşescu încă din 1984, ei au fost filaţi de Securitate şi mai apoi obstrucţionaţi să acţioneze, dar nu au fost arestaţi, întrucât Ceauşescu nu a dorit acest lucru.

Ceauşescu, racolat de KGB

Saucă speculează ideea că însuşi Ceauşescu ar fi fost racolat cândva (în tinereţe) ca agent KGB, doar astfel explicându-se duplicitatea sa faţă de sau manipularea sa în acţiunile kaghebiste din România. KGB-ul a avut cel mai important rol în pregătirea opiniei publice pentru înlocuirea lui Ceauşescu, numele mediatizat al înlocuitorului fiind Ion Iliescu; ca protejat al Kremlinului, acesta nu decăzuse complet din nomenclatura ceausistă, ci fusese doar parţial izolat; felul în care lui Ion Iliescu i s-a creat, în mentalul românesc, o aura de salvator al naţiunii a constituit, după autor, o manipulare kaghebistă.

Odată ajuns la Putere, Ion Iliescu s-ar fi grăbit să contacteze URSS, pentru a se legitima şi a fi recunoscut, Saucă bazându-se pe afirmaţia lui Iliescu din seara de 22 decembrie, în sediul fostului Comitet Central, când acesta declara că, în calitate de nou lider politic, a luat legătura cu Ambasada sovietică pentru a prezenta noul organism constituit, Frontul Salvării Naţionale. Autorul aminteşte şi de modul în care a fost contactat telefonic generalul Ştefan Guşe, în limba rusă, oferindu-i-se ajutor militar pentru Armata română, Guşe refuzând respectivul ajutor tocmai pentru că a intuit amestecul sovietic în decembrie 1989. În acest sens, zvonistica despre atacarea României (aerian, terestru, marin, fiind vehiculate veşti despre bombardarea barajelor şi otrăvirea apei potabile) ar fi avut loc pentru a fi creată imaginea falsă că „forţele Securităţii, loiale lui Ceauşescu, ar fi atât de numeroase şi de înzestrate încât să poată duce un război general, pe tot teritoriul, cu cele mai sofisticate arme, pentru înăbuşirea revoluţiei.

Crearea acestei imagini si acceptarea ei de către populaţie ar fi justificat chemarea Armatei sovietice «pentru a salva poporul şi ţara»“. KGB-ul ar fi urmărit astfel o dezintegrare de tip iugoslav a României, prin declanşarea unui razboi civil; acest scenariu nu a reuşit doar fiindcă populaţia a ieşit masiv în stradă, iar Armata şi Securitatea au trecut de partea insurectiei. Ororile exagerate în decembrie 1989 („masacru“, „genocid“) au avut ca scop să creeze panică şi să justifice noul lider (Ion Iliescu) si grupul său, care ajunseseră la Putere. Cu foarte puţine excepţii, nici unul dintre liderii politici ai Frontului Salvării Naţionale nu a protestat în stradă în 21 decembrie; ei au apărut doar după fuga lui Ceauşescu, preluând revolta din mers şi reciclând-o, temperând-o politic, astfel încât presupusa revoluţie să fie doar anticeauşistă, nu şi anticomunistă. În concluzie, Saucă spune că „asa-zisa revoluţie română a fost înfăptuită de forţe diverse şi adverse, a căror voinţă a coincis doar într-un singur punct – înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu“.