Şase lucruri pe care nu le ştiai despre Zidul Berlinului

La finalul celui de Al Doilea Război Mondial, după capitularea Germaniei în 7 – 8 mai 1945 şi în baza a ceea ce s-a stabilit la conferinţele de pace de la Potsdam şi Yalta, fosta mare putere nazistă a fost împărţită în patru zone de ocupaţie militară, controlate de către puterile aliate.

Sovieticii au luat Estul (devenit ulterior Republica Democrată Germană, sau RDG), în timp ce Statele Unite, Marea Britanie şi Franţa şi-au împărţit fiecare părţile rămase (francezii în sud-vest; britanicii în nord-vest şi americanii în sud). Istorica capitală Berlin a fost şi ea împărţită între Est şi Vest. Afluxul masiv de nemţi din RDG către capitalista Republică Federală Germană (RFG) a determinat autorităţile comuniste din Berlin să ridice, în vara anului 1961, un zid.

Zidul Berlinului a devenit unul dintre cele mai puternice simboluri ale Războiului Rece, ale luptei între Est şi Vest, între comunism şi capitalismul occidental. Frontiera lui a dăinuit până în 9 noiembrie 1989, când autorităţile est-germane au anunţat desfiinţarea vizelor, eveniment care a rămas consemnat în istorie cu titulatura de „căderea Zidului Berlinului”.

La 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului, vă aducem la cunoştinţă câteva detalii remarcante din istoria lui:

Zid în zig-zag de 155 de kilometri

Autorităţile comuniste din RDG au decis ridicarea Zidului Berlinului, a cărui primă construcţie a fost finalizată în 13 august 1961, pentru a opri afluxul de est-germani către partea de Vest democratică a oraşului. 

Bariera de 155 de kilometri înconjura Berlinul de Vest, care devenea astfel o enclavă în Germania de Est. Porţiunea care împărţea Berlinul, de la nord la sud, era lungă de 43 de kilometri. Restul  separa zonele rurale ale Germaniei de Est de Berlinul de Vest. 106 de kilometri din zid erau formaţi din panouri din beton care se înălţau până la 3,6 metri, în timp ce restul era o barieră alcătuită din sârmă ghimpată. Construcţia a fost realizată exclusiv cu muncitori şi soldaţi est-germani, fără implicarea directă a sovieticilor. Totul era, însă, orchestrat de la Moscova.

Peste 7.000 de soldaţi păzeau zidul

Pentru paza Zidului Berlinului au fost alocate forţe considerabile pentru ca niciun est-german să nu mai ajungă în RFG. Mai mult de 7.000 de soldaţi est-germani supravegheau din cele 302 turnuri de observaţie şi 20 de buncăre. Noaptea erau aprinse lămpile amplasate la fiecare 30 de metri de zid, ceea ce a făcut ca zona să fie cea mai luminată parte a Berlinului. De asemenea, existau alarme cu senzori de mişcare, şanţuri, sârmă ghimpată, câini de pază şi dispozitive care trăgeau focuri de armă automat către cei care ar fi încercat să scape.

Insula Berlinul de Vest

Berlinul de Vest era precum o insulă într-o „mare roşie” comunistă. Zidul a împărţit oraşul, dar traversa şi Berlinul de Vest care se afla la graniţa cu Brandenburg, în Germania de Est. De asemenea, a tăiat străzile şi pieţele. În unele cartiere, precum Kreuzberg, zidul se întindea direct pe străzi sau de-a lungul rândurilor de case.

De asemenea, trecea chiar prin spatele Reichstagului, sediul istoric al Parlamentului German, şi apoi făcea un arc în jurul Porţii Brandenburg, izolând astfel Berlinul de Vest. Nimeni, în afară de grăniceri, nu se putea apropia de Poarta Brandenburg.

Căile navigabile, cum ar fi râul Spree, erau în afara limitelor, deoarece aparţineau teritorial de RDG. În ciuda acestei situaţii, În cei 28 de ani cât a dăinuit Zidul Berlinului, circa 5.075 de persoane au reuşit să scape, dintr-un total de circa 100.000 de încercări.

Punctul de frontieră Charlie

Zidul putea fi traversat, oficial, cu paşaport, de către germanii din Vest, occidentalii şi personalul aliat din Berlinul de Est, prin şapte puncte de trecere a frontierei, dintre care cel mai cunoscut era Friedrichstraße (punctul de frontieră C sau „Checkpoint Charlie”, aşa cum îl denumeau militarii vestici). 

Acest punct de frontieră era localizat în inima Berlinului, într-un sector supervizat de trupele americane, prin acesta puteau trece numai cetăţenii negermani şi personalul aliat. Punctul Charlie a rămas în istorie şi pentru disputa dintre militarii sovietici şi americani, din octombrie 1961, legată de încercarea lui Allan Lightner, şeful Misiunii Americane din Berlinul de Vest, de a ajunge la o piesă de teatru în Berlinul de Est. Un an mai târziu, grănicerii est-germani de la acest punct au împuşcat un tânăr de 18 ani, Peter Fechter, care voia să fugă în Occident. A fost lăsat să sângereze până la moarte, sub sârma ghimpată, sub privire consternate ale jurnaliştilor şi celor care se aflau în partea vestică.

Tunelul 57

Circa 140 de persoane au murit încercând să treacă zidul între anii 1961 – 1989, potrivit Memorialului Zidul Berlinului. Cea mai de succes rută de a scăpa din Berlinul de Est era Tunelul 57, săpat de studenţii vestici din subsolul unei brutării. În octombrie 1964, 57 de est-germani au folosit tunelul lung de 140 de metri pentru a evada. O altă fugă de succes din RDG a avut loc în august 1988,  când o familie alcătuită din patru persoane a trecut peste zid la bordul unui avion mic. Inginerul electronist Winfried Freudenberg a fost ultimul care a murit, în martie 1989, când s-a prăbuşit în Berlinul de Vest cu un balon gonflabil construit de el. 

„Sunt berlinez”

Poate unul dintre cele mai puternice mesaje de solidaritate pentru est-germani şi de condamnare a comunismului a venit în 26 iunie 1963, când preşedintele american John F. Kennedy a afirmat, la numai câţiva metri de zid, în timpul unei vizite istorice în Berlinul de Vest, că el este „un berlinez” („Ich bin ein Berliner”).

Un alt discurs istoric a fost susţinut în faţa Porţii Brandenburg, în 1987, de către preşedintele Ronald Reagan, care  l-a provocat pe omologul său sovietic Mihail Gorbaciov să „dărâme acest zid”.

Se va întâmpla abia peste doi ani, în 9 noiembrie 1989, când Günter Schabowsk, unul dintre membrii Biroului Politic al Partidului Socialist Unit din RDG, a anunţat ridicarea restricţiilor, în următoarele săptămâni, privind vizele şi deschiderea a noi puncte de trecere. Est- germanii s-au adunat de a doua zi în faţa Zidului şi, pe fundul presiunilor, li s-a permis să treacă spre Occidentul mult dorit. Oficial, est-germanii şi vest-germanii au trecut liber dintr-o parte în alta a capitalei din 23 decembrie 1989. Peste un an, în 3 octombrie 1990, se va încheia procesul de reunificare a Germaniei.

Vă recomandăm să citiţi şi:

Operaţiunea Luftbrucke: Cel mai mare pod aerian din istorie

Cinci lucruri mai puţin cunoscute despre Zidul Berlinului

Germanii i-au trimis lui Trump o bucată din Zidul Berlinului, însă acesta l-a refuzat