Ion Gheorghe Maurer: După accidentul avut, Ceauşescu nu mai avea cum să mă omoare – AUDIO

Marius Oprea: V-a surprins faptul că după 89 l-aţi văzut în frunte pe Ion Iliescu?

• Scriitoarea care a semnat „cel mai important roman în limba engleză”
• Ce a dezvăluit o investigație metalurgică despre Discul ceresc de la Nebra?

Gheorghe Maurer: De surprins nu aş putea spune, dat fiind faptul că el era un om care, după ideile pe care le afirma, era pe o linie politică justă. El mergea după economia de piaţă. Eu am căuta să fac economia de piaţă cînd trăia, încă, Dej. Sigur că dacă aş fi recurs la o economie de piaţă în adevăratul înţeles al cuvîntului, aş fi avut de a face cu tovarăşul Stalin… Atunci, am căutat să fac economia de piaţă stabilind existenţa mandatarilor. Mandatarii erau comercianţi, propriu-zis. Erau cei care primeau mandat din partea celui care fabricau mărfurile (în cea mai mare măsură statul), pentru a le vinde. Da, pentru a nu bate prea tare la ochi, i-am botezat pe acei comercianţi “mandatari”, negustorii mandatari. A fost un fel de NEP românesc…

Marius Oprea: Care a fost ultima întîlnire cu Ion Iliescu? V-aţi mai întîlnit după 1989 cu el?

Gheorghe Maurer: De foarte puţine ori, poate de două sau trei ori. Iliescu n-a mai căutat să mă vadă. Mi-am explicat acest lucru, ca o măsură pentru a nu fi interpretat de oameni că este influenţat de mine în politică.

Marius Oprea: Ne apropiem de finalul discuţiei noastre (discret, nepoata domnului Maurer îmi atrage atenţia că trebuie să încheiem; dintr-o cameră alăturată, se aud chemările stinse ale doamnei Maurer). Vă rog să îmi spuneţi, deşi pare prozaic, care a fost cea mai fericită zi din viaţa dumneavoastră şi aceea care v-a marcat, deprimat profund?

Cea mai tristă zi a fost atunci cînd mi-am dat seama că accidentul pe care l-am avut a fost aranjat

Gheorghe Maurer: N-aş putea să spun… Am avut zile mulţumite, am avut mulţumiri şi din activitatea politică şi din viaţa personală. Care dintre ele a fost cea mai fericită, e greu de spus. Dar cea mai tristă a fost atunci cînd mi-am dat seama că accidentul pe care l-am avut a fost aranjat. Înainte de a-mi pierde cunoştinţa, după accident, mi-am dat seama că a fost pus la cale. Pe şosea, cînd veneam, aveam două maşini care erau înaintea mea şi care claxonau pentru a avertiza maşinile care veneau din sens opus… Şi apoi, între camionul care m-a lovit şi maşina mea a mai existat o altă maşină. Ocupanţii acelei maşini ar fi trebuit să fie foarte răniţi, dar n-a fost aşa, ei au fost aruncaţi afară… De aceea, cînd oamenii au spus să mă ducă la Braşov, pentru că acolo ar fi fost spitale mai bune, eu am refuzat, cerînd să fiu dus la Sfîntu Gheorghe, unde era medic prietenul meu de vînătoare, în care aveam încredere. Un alt moment ar fi acela cînd am fost împotriva alegerii lui Ana Pauker ca prim secretar. Eu am fost chemat de Stalin să îi explic de ce am fost împotriva ei. Ştiam deci că Stalin e cel care a hotărît-o pe ea în fruntea partidului. Am fost singurul din conducere care a luat atitudine împotriva venirii lui Ana Pauker la conducere. Restul toţi au fost de acord, inclusiv Dej. Lucrurile se întîmplau cam prin 45-46… Deci am fost chemat de Stalin, la Moscova. Acolo, el m-a întrebat de ce am fost împotriva ei. I-am explicat, spunîndu-i că e femeie. Poporul român, urmare a contextului istoric în care au trăit are un nivel de cultură ceva mai scăzut faţă de alte popoare, din ţările dezvoltate. În ochii românului, femeia e pe locul al doilea, bărbatul e pe primul loc. Şi la biserică, în sat, bărbaţii stau în faţă şi femeile în spate. Deci, dacă Ana Pauker ar fi aleasă, marea masă s-ar întreba ce fel de partid e acesta, pe care îl conduce o femeie. De aceea am fost împotriva lui Ana Pauker (i-am spus lui Stalin – de fapt eram împotriva ei pentru că era 100% de partea lui Stalin). Stalin a ascultat, după care m-a lăsat să plec. Cînd am ajuns acasă, am găsit dispoziţia dată de Beria, ministrul de interne rus, de a fi dat afară din Biroul Politic, din Comitetul Central şi să se găsească martori care să declare că sînt spion în slujba francezilor, americanilor, englezilor… dar nu m-a omorît! A căpătat deci convingerea că eu am avut o atitudine justă, aceea de a nu admite o femeie în fruntea partidului!

Marius Oprea: Spre sfîrşit, prin 1989, de pildă, la Scrisoarea celor 6, vă era frică de Securitatea lui Ceauşescu?

Gheorghe Maurer: Teamă nu mi-a fost. Nu pentru că nu aş fi socotit drept posibil să fiu măturat, ci pentru că, în general, nu mi-era teamă. După accidentul avut, Ceauşescu nu mai avea cum să mă omoare, pentru că atunci ar fi trebuit să dea socoteală celor din străinătate.

Marius Oprea: Aţi avut cumva necazuri din partea Securităţii, pînă în 1989?

Gheorghe Maurer: Ştiam că Securitatea mă supraveghează, ca să ştie ce fac şi că trebuie să îi raporteze lui Ceauşescu tot, cu cine mă întîlnesc, cu cine stau de vorbă şi aşa mai departe.

Marius Oprea: Cu ce sentimente aţi trăit dumneavoastră zilele din decembrie 1989?

Gheorghe Maurer: Cu o anumită mulţumire. Sigur că a însemnat şi multă tristeţe, cu morţii care au fost, copii, femei… dar, ceea ce constituia pentru mine o mulţumire era faptul că poporul ăsta a înţeles că trebuie să se arate în faţa lui Ceauşescu. Am înţeles atunci că acest popor este în stare să îşi asume riscul care îl presupunea o astfel de atitudine răzvrătită.

Dacă aş fi luat atitudine împotriva lui Ceauşescu, mi-ar fi tras una în cap

Marius Oprea: Dumneavoastră nu v-aţi gîndit niciodată în anii 80 să luaţi atitudine fermă împotriva lui Ceauşescu?

Gheorghe Maurer: Pentru că acest lucru ar fi însemnat că plăteşte românul, nu numai Ceauşescu. Nu aş fi rezolvat nimic. Dacă aş fi luat atitudine împotriva lui, mi-ar fi tras una în cap, cum a încercat să o facă atunci, cu accidentul. În afară de această lipsă de eficienţă a eventualei mele împotriviri, dacă aş fi fost omorît, cei din afară, prinzînd de veste, ar fi fost foarte supăraţi, iar lucrul acesta tot asupra poporului s-ar fi abătut.

Marius Oprea: Aţi urmărit care au fost evoluţiile politice din România, după decembrie 1989. Cum priviţi aceste evoluţii? Sînteţi, de exemplu, de acord cu renaşterea partidelor istorice, cu actualul proces politic din România?

Gheorghe Maurer: Da. Sigur, anumite lucruri nu sînt în întregime cuminţi – cred că în România sînt mult prea multe partide. Asta e vina celor care creează aceste partide şi nu este un lucru impus. Fără discuţie însă, mai multe formaţiuni politice reprezintă un lucru normal.

Marius Oprea: Colegi de-ai dumneavoastră, Silviu Brucan sau Alexandru Bîrlădeanu au intrat în politică după 1990. Ce v-a determinat să nu intraţi în politică?

Gheorghe Maurer: Vîrsta.

Marius Oprea: Chiar şi aşa, aţi fi putut totuşi să deveniţi consilier, nu să intraţi efectiv în politică, în Parlament, să daţi sfaturi. Nu v-aţi gîndit să propuneţi aşa ceva?

Iliescu m-a căutat, de vreo două sau trei ori, la aproximativ două săptămîni, în decembrie 1989. După aceea, niciodată

Gheorghe Maurer: Eu să propun, nu. Aşteptam însă să mi se propună. Mă gîndeam că Iliescu cel puţin va veni să mai schimbăm o vorbă. Nici Bîrlădeanu n-a venit să-mi zică absolut nimic. La fel, Apostol. Şi atunci mi-am zis că oamenii ăştia nu vor să şadă de vorbă cu mine. Că, dacă ar vrea, ar veni. Lor le este mult mai uşor să se mişte, în comparaţie cu mine, care merg greu.

Marius Oprea: Deci, Iliescu nu v-a căutat niciodată după 1989…

Gheorghe Maurer: M-a căutat, de vreo două sau trei ori, la aproximativ două săptămîni, în decembrie 1989. După aceea, niciodată.

Marius Oprea: V-a cerut sfaturi?

Gheorghe Maurer: Era mulţumit, căzuse Ceauşescu. Dar nu stătea de vorbă cu mine decît cîteva minute şi mă întreba de sănătate, de altele.

Marius Oprea: Aveţi să vă reproşaţi ceva din viaţa dumneavoastră?

Gheorghe Maurer: Poate că mai am. În general, am avut o serie de legături cu femei… Mi-au plăcut femeile. Am avut destule succese din acest punct de vedere… Din viaţa politică, eu nu am să-mi reproşez nimic. Pentru că dacă am intrat în partid sub conducerea stalinistă a comunismului, am făcut-o ca să-l sprijin pe Dej. Sigur că nu puteam să-i spun lui Stalin “Nu te recunosc!”, pentru că acest lucru n-ar fi însemnat numai că mă omoară pe mine, ci că va lua măsuri împotriva întregii ţări. Am intrat în conducere să-l sprijin pe Dej şi să o fac pe Ana Pauker şi restul staliniştilor să plece. Asta am făcut-o şi am reuşit-o destul de bine, zic eu. Am plecat în străinătate, în ţările dezvoltate, am stat de vorbă cu preşedinţii acestor ţări, le-am explicat şi care este gîndirea lui Marx în ce priveşte socialismul. Pentru că Marx a spus că ce va fi în sistemul social de mîine, nu o vor şti decît cei care vor trăi în el. Dar tot atît de clar a şi spus că de la capitalism la sistemul care urmează să vină, trebuie să treacă timp. Cît, nu se poate spune, dar, în general, mult.