Demolarea bisericilor şi distrugerea cimitirelor în timpul lui Ceauşescu: ”Eu nu fug din faţa altarului, darâmaţi biserica peste mine”

Prin demolarea bisericilor, spunea părintele Constantin Galeriu “a fost rănit un popor în sufletul lui, în adânc. […] A lovi într-un ase¬menea locaş înseamnă a lovi în cel mai sfânt loc al fiinţei neamului, înseamnă a lovi în puterile lui spirituale, în cre¬dinţa care este stânca de rezis¬tenţă, în nădejdea care-l înaripează, în iubirea divină care-i dă viaţă, care-i sus¬ţine viaţa. […] Odată cu demolarea bisericilor se uneltea demolarea conştiinţe¬lor, a neamului, demolarea istoriei, a rădăcinilor”.

• Curiosul drum al Japoniei, de la modernizare la război
• Povestea spărgătorului de nuci

O dovadă a celor susţinute de părintele Galeriu este povestea demolării bisericii Enei, imediat după cutremurul din 1977, prezentată de ziarul Patriarhiei, Lumina.

“În urma cutremurului, o parte din blocul , aflat în vecinătatea bisericii, se prăbuşeşte. Se trece imediat la demolarea lui integrală. Folosindu-se de acest pretext, în noaptea de 22 aprilie 1977, biserica este lovită de utilajele care interveneau la ruinele blocului. Într-o notă a IGSIC, păstrată în arhiva INP, momentul este relatat astfel: „În ziua de 22 aprilie 1977 orele 2, ca urmare [a] lucrărilor de demolare a blocului «Dunărea», s-a produs un accident tehnic prin căderea unui volum important de elemente de construcţii peste clădirea bisericii. Ca urmare, faţada dinspre sud a fost în mare parte distrusă.

Această parte făcea corp comun cu bolta de susţinere a turlei dinspre vest. S-a mai constatat că şi celelalte bolţi ale turlei principale dinspre est sunt puternic avariate, fie crăpate, fie fisurate. De asemenea, şi faţada dinspre nord a bisericii prezintă crăpături între cele două turle. Ţinând seama de cele arătate, precum şi de faptul că biserica se află într-o zonă dens locuită, pe o arteră principală de circulaţie, se impune demolarea acesteia”. Această notă transmite ideea că lovirea bisericii a fost un simplu , însă numeroase mărturii, precum cea a preotului paroh de atunci, Stan Dimancea, arată clar că avarierea a făcut cumva parte din noul plan de sistematizare pe care conjunctura dramatică a cutremurului din 4 martie l-a făcut posibil. Astfel, în pofida opoziţiei Comisiei Centrale de Stat a Patrimoniului Cultural Naţional, a specialiş¬tilor şi iubitorilor de istorie şi artă, a clericilor şi credincioşilor parohiei, locaşul a fost totuşi dărâmat complet până la sfârşitul lunii aprilie”, nota ziarul Lumina, la 40 de ani de la demolarea bisericii.

În martie 1984, Biserica Albă Postăvari a fost dărîmată sub ochii enoriaşilor. „A fost un moment zguduitor pentru tatăl meu, care a slujit toată viaţa lui aici. Avea să-l marcheze pentru totdeauna“, povesteşte părintele Serbănescu, conform historia.ro.

“Au venit, ticăloşii, şi cer cheile de la biserică!”

Părintele Constantin Diaconescu nu avea nici 40 de ani când a venit să slujească la Biserica Bradu Staicu. A restaurat-o şi aştepta cu emoţie ziua când avea să fie sfinţită. Dar în locul slujbei de sfinţire a venit ordinul de demolare.

7 octombrie 1987 a însemnat sfârşitul pentru biserica ce se dorea un loc de alinare şi întâlnire cu Dumnezeu. „În dimineaţa aceea, a venit în fugă Veronica, femeia de la lumânări, plină de spaimă şi de revoltă: «Au venit, ticăloşii, şi cer cheile de la biserică!». Erau vreo 80 de inşi, în frunte cu şeful de la ICRAL, de la sectorul 2. Nu le-am dat cheile şi am plecat în grabă spre Dealul Mitropoliei, să încerc o ultimă intervenţie salvatoare. Nu se mai putea face nimic. Muncitorii au spart uşile şi au intrat cu forţa în biserică, deşi nu aveau o decizie clară de demolare…”, a povestit părintele Diaconescu, conform unui articol din ziarul Lumina, semnat de preotul Nicolae Dascălu.

Autorul scrie că, după ce au devastat totul în interior, inclusiv Sfânta Masă şi cele patru morminte ctitoriceşti, muncitorii au trecut la demolarea turnurilor şi a zidurilor, cu macaraua şi cu o ghiulea de 5 tone. Clopotele au ajuns la alte biserici, catapeteasma a fost dată la „Sfântul ¬Gheorghe”-Nou, icoane, cărţi şi alte obiecte de patrimoniu au ajuns la Zlătari, împreună cu o parte din osemintele ctitorilor, salvate de preotul paroh din calea urgiei. Pe bucăţile de piatră din scările sfărâmate ale bisericii au rămas doar câinii credincioşi, care nu voiau să părăsească locul, căţeluşa Linda şi cu alţi 4-5 patrupezi. Veronica venea la 2-3 zile şi le aducea de mâncare. Linda n-a plecat de acolo până n-au omorât-o cu pietre.

Demolarea biserii Sf. Vineri, la ordinul Elenei Ceauşescu: Jos porcăria!

Biserica „Sfânta Vineri” Herasca a fost pentru bucureşteni un adevărat simbol şi un important centru spiritual şi filantropic . Afectată de cutremurul din 1977, Biserica Sf Vineri a fost reconsolidată şi restaurată, ultimele lucrării fiind făcute chiar cu doi ani înainte de demolare. Istoricul Radu Ciuceanu a povestit pentru historia.ro cum, în ziua demolării, un tânăr înalt, cu o cămaşă albă, s-a aruncat în faţa buldozerelor. „Eu nu fug din faţa altarului, darâmaţi biserica peste mine. Va fi cel mai frumos mormânt”, îşi aminteşte istoricul.

Pe la ora 14.00, lanţurile au fost legate de biserică, iar zidurile au fost smulse. Mii de oameni care barau linia tramvaielor dinspre Călăraşi au început să urle şi să blesteme când au căzut coloanele şi pridvorul sfântului lăcaş. Pe la ora 16.00 demolarea a fost terminată. Bucureşteni, martori oculari ai distrugerii, au aprins lumânări şi au vegheat toată noaptea ruinele bisericii. A fost interzis fotografiatul în timpul lucrărilor de demolare dar un vest german a reuşit să facă un singur cadru color de la depărtare, de la etajul Halei Unirii, care a făcut ulterior înconjurul lumii. 

Articolul de mai sus este parte a campaniei După 30 de ani – în căutarea Revoluţiei pierdute. O campanie împotriva uitării, marca „Gândul”. Vezi continuarea articolului pe Revolutions!