Revoluţionarul Dumitru Dincă: Dacă din greşeală nu aveai serviciu, te băga la închisoare

La 30 de ani de la Revoluţie, străzile, mall-urile şi parcurile animate zilnic, indiferent că e weekend, vacanţă sau nu, fac parte din peisaj. Sunt o obişnuinţă, dar nu a fost mereu aşa. Înainte de 1989, nici nu se punea problema „să atârni” pe străzi, parcuri, baruri sau cinematografe. Toţi cetăţenii României lui Ceauşescu erau obligaţi la muncă, altfel riscau închisoarea sau condamnarea la locul de muncă sub acuzaţia de parazitism sau venituri ilicite. Pe baza Decretului 153/1970 privind „parazitismul social”, orice persoană identificată de organele de miliţie fără loc de muncă era încadrată de urgenţă la muncă în folosul comunităţii. Se făceau controale pe stradă, razii în baruri, cinematografe şi alte locuri unde se putea „pierde timpul”. Condamnarea pentru „parazitism” venea în regim de urgenţă şi cel în cauză primea aproximativ trei luni de puşcărie miliţienească, conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (iiccmer.ro).

Decretul privind combaterea parazitismului social

Intitulat Decretul nr. 153/1970 pentru stabilirea şi sancţionarea unor contravenţii privind regulile de convieţuire socială, ordinea şi liniştea publică, care a fost în vigoare până în septembrie 1991, actul normativ era justificat de necesitatea „creşterii conştiinţei politico-cetăţeneşti a maselor largi populare”.

„Ca urmare a ridicării la un nivel tot mai înalt a gradului de responsabilitate socială, oamenii muncii iau atitudine împotriva acelora care, sub influenţa unor mentalităţi înapoiate, refuză să se încadreze într-o activitate utilă, duc o viaţă parazitară, tulbură ordinea şi liniştea publică, încalcă cele mai elementare norme de convieţuire socială, provocând indignarea cetăţenilor.

Sarcini deosebite revin familiei, şcolii, organizaţiilor de masă şi obşteşti, colectivelor de muncă, precum şi grupelor de sprijin ale miliţiei, care prin activităţi instructiv-educative, prin concursul dat organelor de menţinere a ordinii publice, trebuie să-şi aducă în continuare o mai mare contribuţie în prevenirea şi combaterea tuturor manifestărilor antisociale, contrare regulilor de bună-cuviinţă, ce exprimă concepţii străine principiilor de viaţă socialistă.

Totodată, se impune luarea de măsuri şi pe plan legislativ pentru lichidarea manifestărilor incompatibile cu ţinuta morală a omului societăţii socialiste şi asigurarea ordinii publice necesare exercitării nestingherite a drepturilor garantate de lege tuturor cetăţenilor”, se arată în preambulul decretului.

Ca urmare, erau considerate contravenţii şi sancţionate cu amendă de la 1.000 la 5.000 lei sau închisoare contravenţională de la o lună la 6 luni următoarele fapte, „săvîrşite de persoane care se sustrag de la îndatorirea cetăţenească de a-şi asigura mijloacele de existenţă prin muncă, tinzînd la practicarea unui mod de viaţă parazitar:

– apelarea la mila publicului, de către o persoană care, deşi are capacitate de muncă sau posibilităţi de întreţinere, recurge la aceasta pentru a-şi asigura mijloace de subzistenţă sau a-şi spori veniturile, precum şi determinarea unei persoane la săvîrşirea unor astfel de fapte, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor legale de întreţinere a acesteia sau pentru obţinerea unor foloase materiale;

– atragerea de persoane, sub orice formă, săvîrşită în localuri, parcuri, pe străzi sau în alte locuri publice, în vederea practicării de raporturi sexuale cu acestea, pentru a obţine foloase materiale;

– organizarea, îngăduirea sau participarea la jocuri de noroc – altele decît cele autorizate, potrivit legii – în scopul dobîndirii, pe această cale, a unor venituri ilicite;

– iniţierea sau constituirea unor grupuri de persoane care, prin comportarea lor, exprimă o concepţie de viaţă parazitară sau anarhică, contrară regulilor elementare de bună-cuviinţă, străină principiilor de convieţuire socialistă, precum şi sprijinirea sub orice formă a unor astfel de grupuri sau aderarea la acestea”.

România, o mare închisoare

Că acest decret a generat nu numai conştiinţă, ci şi spaimă „maselor populare” a povestit revoluţionarul Dumitri Dincă, într-un interviu care face parte dintr-o producţi mai amplă cu privire la Revoluţie.

„Foarte, foarte multe lucruri se întâmplau. Dacă mergeai pe stradă.. ei o puneau sub semnul siguranţei, dar nu, era o exagerare atât de crasă încât dacă astăzi s-ar întâmplă lucrul acesta, copiii ăştia care ies prin Piaţă nu ştiu ce ar fi făcut. Cu toate că şi atunci se putea face ceva, dar multora le lipsea curajul. Te oprea miliţianul şi te lua la întrebări. Dacă din greşeală nu aveai serviciu te băga la 153 şi te băga la închisoare. Dacă aveai serviciu, de unde vii la ora cutare? (…) Ca şi cum era interzis ca să circuli în propria ţară, în propriul oraş, în propriul cartier, şi mai aveau puţin şi te întrebau de ce locuieşti în casa aia şi, mă rog, aberaţii pe care oamenii din ziua de astăzi, tinerii din ziua de astăzi, nu le cunosc şi nu le înţeleg pentru că nu le-au trăit. Eu atunci eram extrem de nemulţumit, nu pentru faptul că era foarte greu, că-mi creşteam copiii cu mari greutăţi, ci pentru faptul că mă simţeam încorsetat, mă simţeam ca într-o închisoare. De altfel am şi spus in mai multe rânduri că România la momentul acela era o mare închisoare”, a afirmat revoluţionarul.

Deşi oamenii erau obligaţi să aibă serviciu, aceştia nu beneficiau de condiţii umane de transport spre şi dinspre locul de muncă.  „Apropo… Domnule, ca să mergi dimineaţa la serviciu era o adevărată… era ceva extraordinar, de ce? Autobuzele, tramvaiele erau puţine, oamenii care trebuiau să meargă la serviciu erau foarte mult. Îmi amintesc că eram şofer pe autobuz şi niciodată nu mergeam cu oamenii cu uşile închise. Toţi erau ciorchine pe scară şi în cazul în care pica un om de pe scară eu intram la puşcărie pentru că nu trebuia să plec cu uşile deschise, dar nici nu puteam să-i las pe oameni acolo pentru că m-ar fi linşat. Oamenii trebuiau să ajungă la serviciu. Acestea sunt unele dintre motive”, mai povesteşte Dumitru Dincă.

O haină în plus şi cu găletuşa pe câmp

Şi dacă nu aveau voie să stea pe străzi, ce puteau face copiii în casă, mai ales iarna când în casă era frig şi întuneric?

Să înveţi la lumina lămpilor cu gaz sau a  lumânărilor, să scrii cu mănuşile în mâini numai învăţătură nu se putea numi. Iar „condiţiile” erau create de aceleaşi autorităţi care te obligau să ai serviciu şi să-ţi trimiţi copiii la şcoală.

Becurile trebuiau să fie doar de 40 waţi, iar Nicolae Ceauşescu le recomanda cetăţenilor să pună pe ei „o haină în plus”, după ce s-a decis raţionalizarea căldurii şi a apei calde menajere. În 1988, un alt decret a stabilit  că în spaţiile publice – cu excepţia şcolilor şi grădiniţelor – temperatura să nu fie mai mare de 16° Celsius pe timp de iarnă.

Articolul de mai sus este parte a campaniei După 30 de ani – în căutarea Revoluţiei pierdute. O campanie împotriva uitării, marca „Gândul”. Vezi interviul video cu Dumitru Dincă şi continuarea articolului pe Revolutions!