30 de ani de la Revoluţie. 1989, vântul schimbării în Europa de Est şi drumul ocolit către Timişoara (PARTEA I)

În vara anului 1989, în timp ce în România se pregătea realegerea lui Nicolae Ceauşescu ca secretar general al PCR, la cel de-al XIV-lea congres, în Polonia se organizau primele alegeri în care comuniştii nu mai erau singurii competitori electorali.

Pe parcursul anului 1989, drumul polonezilor către democraţie a fost marcat de mai multe momente-cheie: primele alegeri semilibere din 4 şi 18 iunie, câştigate categoric de sindicatul Solidaritatea, condus de Lech Valesa, vizita fostului preşedinte american, George Bush, la Varşovia (10-11 iulie), aflat într-un turneu diplomatic în Europa şi instalarea la 24 august a primului guvern necomunist,  condus de Tadeusz Mazowieczki.

Participarea Sindicatului Solidaritatea la primele alegeri semi-libere din iunie 1989 a fost precedată de intrarea în legalitate a acestei organizaţii, scoasă în afara legii, la presiunile Moscovei, în 1981, pe fondul numeroaselor greve generate de criza economică. Negocierile privind legalizarea Solidarităţii au fost lansate de  generalul Wojciech Jaruzelski, secretar general al Partidului Muncitoresc Unit Polonez (PMUP) la 19 ianuarie, iar discuţiile au început la 6 februarie, când s-au parafat acordurile dintre Putere şi Opoziţie privind restabilirea pluralismului politic. Două luni mai târziu se ajunge la un compromis.

Conform înţelegerii din 5 aprilie, sistemul instituţional a fost înnoit şi locurile din cele două camere ale legislativului s-au împărţit astfel: la Camera Deputaţilor (Sejm), coaliţia condusă de comunişti obţinea automat 65% din locuri, opoziţia 35%, iar în Senat, cei 100 de senatori urmau să fie aleşi prin vot exprimat în alegeri libere.

Comuniştii au păstrat ministerele cheie şi primul loc în structuri. Iaruzelski urma să rămână preşedintele statului până la alegerile prezidenţiale. La scrutinul din iunie, opoziţia a obţinut o victorie zdrobitoare, 99 de locuri din cele 100 din Senat. La 24 august, Polonia va deveni prima dintre fostele ţări comuniste în fruntea căreia a ajuns un guvern necomunist, condus de Tadeusz Mazowiecki, un colaborator al lui Lech Walesa.  Din cei 24 miniştri,  13 sunt membri ai Solidarităţii.  Era prima schimbare de acest fel în estul Europei de la sfârşitul anilor `40.

Papa Ioan Paul al II-lea şi supărarea lui Ceauşescu

Un rol important în ecuaţia prăbuşirii comunismului şi instalării democraţiei în Polonia l-a avut Papa Ioan Paul al II-lea. Însuşi Nicolae Ceauşescu l-a considerat pe fostul suveran pontif drept unul dintre responsabilii pentru mişcările sociale de protest din Polonia, în perioada 1978-1989.  Conform lui Petre Opriş, doctor în istorie, Ceauşescu a susţinut în discuţiile cu conducătorii unor partide comuniste şi socialiste din Occident şi din statele membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia că liderii Partidului Muncitoresc Unit Polonez (PMUP) sunt vinovaţi deoarece au permis repre­zen­tanţilor bisericii catolice să-şi menţină influenţa deosebită în rândul cetăţenilor polonezi.

După alegerea cardinalului polonez Karol Wojtyla ca Papă, sub numele de Ioan Paul al II-lea (16 octombrie 1978), Edward Gierek, liderul PMUP, a fost de acord cu revenirea acestuia în ţară, într-un pelerinaj. Decizia a fost controversată deoarece autorităţile de la Varşovia ştiau că Suveranul Pontif generase probleme regimului comunist.

În primul său pelerinaj în Polonia (2-10 iunie 1979), Ioan Paul al II-lea a ţinut slujbe în aer liber la Mănăstirea Czestochowa (de pe Muntele Sfânt Jasna Góra), la Biserica „Sfânta Ana” din Cracovia, în localităţile Nowy Tag (lângă graniţa cu Cehoslovacia), Nowa Huta şi, din nou, la Cracovia. Milioane de polonezi au participat la slujbele Papei, care a chemat la respectarea tradiţiilor naţionale şi a subliniat importanţa libertăţii şi a drepturilor omului.

După alegerile din Polonia, a urmat o incredibilă succesiune de evenimente, conform studiului “Anul 1989 în Europa Centrală şi de Est”, de Eusebiu Narai. “Rând pe rând, guvernele comuniste au pierdut monopolul puterii în Ungaria, Germania răsăriteană, Bulgaria, Cehoslovacia şi România. În toate aceste ţări, puterea a fost preluată de guverne necomuniste. Cele mai multe au evoluat în direcţia unor autentice sisteme democratice pluripartite şi a economiei de piaţă. Toate cele cinci sisteme comuniste s-au prăbuşit în perioada cuprinsă între începutul lui noiembrie şi sfârşitul lui decembrie 1989. În mod surprinzător, aceste revoluţii au fost precedate de dărâmarea Zidului Berlinului, la 9 noiembrie 1989. Gestul de a dansa pe zid, care cu câteva luni în urmă ar fi însemnat moarte sigură,  s-a dovedit un simbol al transformărilor suferite de estul Europei, transformare care nu s-ar fi petrecut prea curând dacă sovieticii nu ar fi decis să-şi slăbească autoritatea asupra acestei zone”, se arată în studiu.

Bush, înainte de aterizarea la Varşovia:  Nu vreau să-i pun beţe în roate lui Gorbaciov

După alegerile din iunie, la 10 iulie, preşedintele SUA de atunci, George Bush senior soseşte la Varşovia. Constantin Corneanu consemnează în volumul său, “Victorie însângerată. Decembrie 1989”, mărturii ale lui Bush înainte de această vizită, dar şi raportările ambasadorului român, Ion Teşu.

“Indiferent ce se va întâmpla în această călătorie, cu sigurantă nu va fi un turneu victorios în urma căruia să mă bat cu pumnul în piept… Nu vreau să par agitator sau provocator. Nu vreau să le complic viaţa lui Gorbaciov şi celorlalţi. Nu vreau să-i pun beţe în roate lui Gorbaciov”, va declara preşedintele Bush colaboratorilor săi apropiaţi înainte de aterizarea la Varşovia.

Ambasadorul României socialiste la Varşovia, Ion Teşu, comunica pe 13 iulie 1989, la ora 01.30, că W. Górnicki, purtătorul de cuvânt al Consiliului de Stat al Poloniei, i-a confirmat că s-au desprins trei idei valoroase din discuţiile cu delegaţia americană: 1. Indicii privind recunoaşterea meritelor conducerii poloneze, inclusiv pentru W. Jaruzelski, pentru curajul şi întelepciunea sa. 2. Asigurări clare din partea americanilor că SUA nu are intenţia să stimuleze vreo mişcare de divizare atât a Poloniei, cât şi în tările Europei Centrale. Americanii au venit aici ca prieteni loiali. 3. În al treilea rând este problema ajutorului economic pentru schimbările care au loc în Polonia”.

Referindu-se la sprijinul politico-diplomatic al administratiei Bush pentru generalul Jaruzelski, jurnalistul Victor Sebestyen consemna: “Opoziţia era profund dezamăgită. Majoritatea intelectualilor din Solidaritatea erau, din instinct,proamericani, însă şi-au arătat dispretul fată de cuvintele pe care le auzeau”.

De asemenea, fostul preşedinte al României socialiste, Nicolae Ceauşescu, era informat că ,,Bush nu a repetat în luările sale de cuvânt cererea de retragere a trupelor sovietice din Polonia”, iar ajutorul financiar promis, respectiv 115 milioane dolari din partea SUA, este modest şi nu a răspuns nici aşteptărilor conducerii Poloniei şi nici celor ale «Solidarităţii»”.

După plecarea lui Bush, pe 11 iulie, la Varşovia, soseşte secretarul general al PCUS, Mihail Gorbaciov. “În timpul discuţiilor cu Jaruzelski, Gorbaciov se arată interesat de ideea legalizării Solidarităţii enunţată de preşedintele polonez şi cere să i se facă un raport în acest sens. Semne pozitive în acest sens sunt manifestate şi de către alţi membri ai delegaţiei sovietice. N. Şişlin, membru al Departamentului de Propagandă din Comitetul Central al PCUS, menţiona că, din punctul de vedere sovietic, „pluralismul sindical nu este o erezie”, scrie Constantin Corneanu.

De la Varşovia la Budapesta

De la Varşovia, George Bush merge pentru două zile la Budapesta. Constantin Corneanu scrie că “Preşedintele american i-a asigurat pe oficialii unguri că: 1) Statele Unite vor sprijini eforturile acestora de a primi ajutor economic şi asistentă tehnică din partea Occidentului; 2) vor crea, cu aprobarea Congresului SUA, un fond de 25 milioane dolari din care să fie finanţate acţiunile de înviorare a economiei ungare, precum şi încurajarea investiţiilor americane în Ungaria; 3) acordarea, cu caracter permanent, a clauzei naţiunii celei mai favorizate, însă numai ca urmare a adoptării de către Parlamentul RPU a legii privind dreptul la emigrare; 4) acordarea de preferinţe tarifare generale care să favorizeze un acces cât mai liber al Ungariei pe piata Statelor Unite şi 5) garantarea investiţiilor americane în Ungaria.

Totodată, preşedintele Bush a reamintit faptul că se va crea un fond de 5 milioane dolari destinati dezvoltării cooperării Est-Vest în domeniul ecologic şi, totodată, crearea unui organism de resort cu sediul la Budapesta”.

Înaintea vizitei în cele două ţări, preşedintele american participase la 30 mai la reuniunea Consiliului NATO. În sala Rheingold de la Mainz, Bush ţinea un discurs în care vorbeşte despre o Europă liberă şi întreagă” şi cere organizarea de alegeri libere şi pluralism politic în Europa de Est, precum şi “o Europă mai putin militarizata”. Preşedintele SUA va declara: ,,Nu poate exista o casă europeană comună atâta timp cât locuitorii ei nu sunt liberi să se mişte dintr-o cameră în alta”, Preşedintele Bush anunţa Kremlinul că SUA ,,se angajau să tină cont de «interesele legitime de securitate» ale Uniunii Sovietice, să ridice restricţiile existente la exporturile de tehnologie în URSS şi să conlucreze mai strâns în planul protecţiei mediului înconjurător” in schimbul creării unui sistem politic pluripartid şi al alegerilor libere în zona de influenţà sovietică. Discursul preşedintelui american avea să fie studiat, în dimineata următoare, de către Gheorghi H. Şahnazarov care va considera că “toate conditiile lui Bush puteau fi îndeplinite”.

Revoluţia pasnică şi tratativele Mesei Rotunde

Înainte de vizita lui Bush, democraţia începuse să se dezmorţească în Ungaria. Conform studiului “Anul 1989 în Europa Centrală şi de Est”, realizat de Eusebiu Narai, în perioada 13 iunie-18 septembrie 1989, au loc tratative între comuniştii unguri, opoziţie şi alte organisme civice într-un forum comun numit Masa Rotundă Naţională, tratative referitoare la aplicarea celor 6 puncte ale ,,revoluţiei paşnice“. Cele 6 puncte se refereau la: construcţia şi reorganizarea justiţiei, rolul parlamentului, legiferarea partidelor politice, dezvoltarea economică, locul Ungariei pe eşichierul internaţional.

A urmat, în intervalul 23- 24 iunie, Plenara Comitetului Central al Partidului Socialist Muncitoresc Ungar, la care s-a decis convocarea Congresului al XIV-lea al partidului între 6-10 octombrie. Tot acum Kádár János renunţă la funcţia de preşedinte de onoare al partidului, astfel că se constituie un Directorat alcătuit din Grósz Károly, Németh Miklós şi Pozsgay Imre, aflat sub conducerea lui Nyers Rezsö (până la 6 octombrie 1989).

În perioada 11-13 septembrie 1989 guvernul ungar a emis un decret prin care se deschide graniţa cu Austria pentru est-germanii care doresc să se refugieze în Germania Federală. În primăvară, pe 2 mai, Ungaria începuse dărâmarea gardului de frontieră de 240 de km la graniţa cu Austria, ceea ce a destabilizat Germania de Est şi Cehoslovacia, mii de cetăţeni traversând ilegal graniţa austro-ungară spre Occident.

De asemenea, în august, lângă Sopron, Ungaria, are loc deschiderea simbolică a graniţei în Sankt Margarethen/Sopronkőhida, timp de trei ore, pentru „Picnicul Pan-european“. Peste 600 de cetăţeni din Germania de Est profită de ocazie pentru a trece graniţa, iar grănicerii maghiari nu intervin.

La Congresul al XIV-lea al Partidului Socialist Muncitoresc Ungar, desfăşurat în perioada  6-10 octombrie 1989, se votează disoluţia acestui partid şi formarea Partidului Socialist Ungar, condus de Nyers Rezsö, se mai arată în studiul lui Eusebiu Narai. “În perioada 17-20 octombrie, parlamentul maghiar aprobă setul de legi ,,cardinale“ pentru destinul democratic al Ungariei, care se refereau la noua constituţie, la republica parlamentară, la separarea puterilor în stat, la instituirea suveranităţii poporului, la drepturile civile şi la sistemul multipartit, precum şi la alegeri libere. În data de 26 noiembrie se organizează un referendum în problema ,,celor 4 DA“: alegerea şefului statului sau desemnarea acestuia de către parlament, desfiinţarea gărzilor muncitoreşti, cedarea sediilor partidului comunist şi evaluarea averii partidului. Victoria forţelor democratice va duce la fixarea alegerilor pentru primăvara următoare”, se mai arată în studiu.

Presiuni în blocul comunist

Schimbărilor din Polonia şi Ungaria, le urmează cele din octombrie şi noiembrie 1989 R.D.Germană şi Cehoslovacia, unde o parte a populaţiei, constituită într-un nucleu contestatar, face presiuni asupra comuniştilor să abandoneze total puterea. Spiritul contestatar tinde să cuprindă înregul bloc comunist. Astfel, în iulie, în Kuzbass (Rusia) 100.000 de mineri intră în grevă; 1.500.000 de persoane formează un lanţ uman de 560 km de-a lungul ţărilor baltice; 2.000 de manifestanţi în piaţa Wenceslas din Praga, la   21 august; 100.000 de catolici din Ucraina occidentală manifestă la Lvov; la Leipzig, la   25 septembrie, 8.000 de persoane denunţă refuzul de autorizare a mişcării Noul Forum şi solicită reforme.

“Totul se petrece ca şi cum, la vederea schimbărilor extraordinare survenite în Polonia şi Ungaria, populaţiile şi-au însuşit sfatul dat de Ioan Paul al II-lea cu ocazia înscăunării sale: ,,Nu vă fie frică”, notează Eusebiu Narai în studiul “Anul 1989 în Europa Centrală şi de Est”.

Articolul de mai sus este parte a campaniei După 30 de ani – în căutarea Revoluţiei pierdute. O campanie împotriva uitării, marca „Gândul”.