Înmormântarea inimii separat de restul corpului. Cum a apărut această practică

De-a lungul istoriei umane, inima a fost asociată cu sufletul sau afecţiunea, de aceea, ideea unei îmormântări a inimii nu ar trebui să reprezinte o surpiză pentru noi, indiferent dacă se mai practică sau nu în prezent.

Înmormântarea inimii presupune îndepărtarea inimii unei persoane decedate pentru ca ulterior aceasta să fie depusă într-un loc ales de dinainte de moarte de către persoana în cauză sau într-un loc cu o importantă încărcătură emoţională pentru aceasta. Perioada cruciadelor a reprezentat punctul din istorie în care această tradiţia şi-a atins punctul maxim de popularitate.

De ce cruciadele au reprezentat un moment de apogeu pentru această tradiţie? Motivul este cât se poate de practic şi asciat cu realiatatea crudă a războiului. Combatanţii îşi pierdeau adesea viaţa, iar transportarea întregului corp de dovedea un efort mult prea mare. De aceea, în cazul regilor şi nobililor care cădeau în luptă, adesea se ajungea la îndepărtarea inimii, care era trasportată, acasă, într-o cutie cu ierburi, în timp ce restul trupului rămânea în regiunea unde şi-a găsit sfârşitul.

Potrivit lui Clare Gittings şi Peter C. Jupp, editorii cărţii The Sublime Engine: A Biography of the Human Heart, citată de către Atlas Obscura, această practică era cât se poate de comună pentru cei de sânge regal sau pentru apropiaţii acestora, rude şi oficiali. Un exemplu faimos fiind cel al lui Richard Inimă de  Leu, inima sa fiind înhumată în Rouen, Franţa, din 1199 până în 2012, când a fost analizată de către oamenii de ştiinţă.

În ciuda simbolismului accordat inimii, scoaterea ei din trup revenea unor persoane cu origini umile considerate „apte” pentru o astfel de sarcină: bucătari sau măcelari. După extragere, inimile erau depuse în casete din plumb sau fildeş. În cazul lui Richard Inimă de leu, analiza inimii sale a relevat că aceasta a fost conservată într-un amestec din condimente, mir, mentă şi mercur.

Citeşte şi: