Amantele regale erau adesea cel mai puternic personaj de la curtea regală
Unul dintre cele mai elocvente cazuri în care o amantă regală a ajuns în poziţia în care să dispună de o considerabilă putere politică datorată influenţei pe care aceasta o avea asupra regelui a fost Madame de Pompadour, notează History. Ea a fost amanta regelui Ludovic al XV-lea, cei doi având o relaţie de aproximativ 20 de ani. Deşi relaţia lor fizică s-a întins doar de-a lungul primilor ani, ea a devenit unul dintre cei mai apropiaţi confidenţi şi consilieri politici ai regelui.
Madame de Pompadour a fost prima femeie care a deţinut titlul de metresă, amantă oficială a regelui Franţei, iar din această poziţie ea avea acces nelimitat la persoana regelui, bucurându-se în acelaşi timp de bunăvoinţa sa. Prin bunăvoinţă se poate înţelege accordarea cadourilor şi a favorurilor, dar, de asemenea, însemna că regele Ludovic era mai înclinat să îi asculte opiniile în chestiunile politice.
Ascensiunea şi poziţia pe care Madame de Pompadour şi-a asigurat-o lângă Ludovic XV s-a născut din două mari cauze. Prima este legată de modul în care funcţiona sistemul mornarhic francez. „Nu exista nicio diviziune reală între puterea politică formală şi informală la curtea franceză. Dacă erai un prieten sau mai mult decât atât, asta te făcea foarte influent politic. Puteai obţine favoruri pentru prietenii tăi. Puteai obţine pământuri. Puteai obţine bani”, explică Christine M. Adams şi Tracy Adams, co-autoare ale volumului The Creation of the Official French Royal Mistress, carte care studiază subiectul amantelor regale.
Mariajul, o cauză a apariţiei amantelor regale
Cea de a doua sursă a ascensiunii amantelor regale, Madame de Pompadour în particuar, e legată de natura mariajelor pe care regii şi nobilimea le aveau. Aceştia încheiau mariajele într-un mod asemănător contractelor, scopul acestora fiind întărirea puterii şi asigurarea alianţelor politice sau militare. Lipsa unei conexiuni emoţionale între cei doi soţi ai cuplului regal conduce spre situaţia în care faptul că regele îşi alege o amantă să fie cât se poate de comun, explică Danièle Cybulskie, autoare a cărţii Viaţa în Europa Medievală: Fapte şi Ficţiuni.
Deşi regilor le erau tolerate aceste relaţii extraconjugale, reginele nu se bucurau deloc de acelaşi tratament. Din contră, posibilitatea ca regina să aibă un amant este asociată trădării. Se ajungea în situaţia asta deoarece ridicau îndoieli cu privire la paternitatea copiilor ei şi implicit asupra moştenitorilor tronului.
Chiar şi Elizabeta I, care nu s-a căsătorit niciodată, a fost forţată să fie cât se poate de discretă cu privire la viaţa ei privată, situaţie în care nu s-au aflat niciodată monarhii bărbaţi.
În funcţie de perioada şi de spaţiul geografic, amantele regale erau cunoscute de către oamenii de rând, unii regi alegând să se afişeze la unele evenimente cu amantele decât cu soţiile. Regii făceau această alegere din mai multe motive, uneori reginele erau însărcinate şi nu puteau căsători sau, pur şi simplu, amantele erau mult mai atractive decât consortele regale.
În ciuda poziţiei politice privilegiate de care dispuneau amantele regale, situaţia lor nu era întodeauna cea mai roz. Adesea, amantele regale erau blamate pentru o parte din problemele care afectau regatul într-un anumit moment. De exemplu, dacă Ludovic al XVI-lea ar fi avut o amantă oficială, aceasta ar fi protejat-o pe Maria Antoaneta de unele acuzaţii de imoralitate.
Pentru o lungă perioadă istorici şi-au concentrat atenţia spre analiza structurilor formale ale politicii sistemelor monarhice medievale. Din această cauză, ei au ignorat puterea politică pe care amantele reuşeau să o concentreze. Sursa acestei influenţe asupra sistemului politic este dată de către raporturile acesteia cu monarhul. Regele ca sursă a acestei puteri politice trebuia să reprezinte centrul intereselor şi eforturilor amantelor.
Citeşte şi:
Cum era reprezentată Madame de Pompadour în ilustraţiile vremii
Viaţa amoroasă a Elisabetei I: Mulţi o considerau ,,cocota” Europei
Cum a ajuns REGINA exceselor Maria Antoaneta ”flagelul şi vampirul francezilor”