Cum a depins încoronarea Regelui Juan Carlos al Spaniei de Nicolae Ceauşescu, preşedintele R.S.R.

Acelaşi scriitor şi memorialist, autor al cărţii „The King: Don Juan Carlos I of Bourbon” (Orion Publishing Co, 1994, 288 pagini), a consemnat însă şi o altă informaţie, istorisită chiar de Regele Spaniei, potrivit căreia Preşedintele Republicii Socialiste România de atunci, Nicolae Ceauşescu (1918-1989, lider al României în perioada 1965-1989, creator al funcţiei de Preşedinte al Republicii în 29 aprilie 1974) a avut un rol important în netezirea drumului spre tronul regal a Regelui Juan Carlos (născut în 1938, Rege al Spaniei între 22 noiembrie 1975 şi 19 iunie 2014 ).

Evident, poate părea surprinzător că un lider comunist sprijinea un principe dintr-o ţară cu un regim de extrema dreaptă să urce pe tronul ţării sale, fie şi dacă e să ne luăm după cunoscutele versuri din „Internaţionala”: „Sculaţi, nu-i nicio mântuire / În regi, ciocoi sau dumnezei / Unire, muncitori, unire / Şi lumea va scăpa de ei”.

• Scriitoarea care a semnat „cel mai important roman în limba engleză”
• Ce a dezvăluit o investigație metalurgică despre Discul ceresc de la Nebra?

În acei ani, Nicolae Ceauşescu îşi asumase o poziţie de „copil teribil” în blocul comunist, sfidând URSS şi profitând de orice ocazie în a se afirma în relaţiile internaţionale. Nu era singurul „cap încoronat” pe care Nicolae Ceauşescu îl vizita sau a cărui prietenie o cultiva şi nici nu va fi singurul rege pe care îl va vizita Nicolae Ceauşescu. Între 10 şi 13 aprilie 1973, Nicolae Ceauşescu a vizitat Olanda, monarhie constituţională.  Între  9 şi 13 aprilie 1975, Nicolae Ceauşescu a fost primit la Tokyo de Împăratul Hirohito (1909-1989, Împărat al Japoniei între 25 decembrie 1926 şi 7 ianuarie 1989), ceea ce pentru un lider comunist era o realizare diplomatică majoră, cel puţin la nivel de imagine.

Juan Carlos avea nevoie de „nebunul” Ceauşescu

Juan Carlos şi Nicolae Ceauşescu se întâlniseră la Persepolis, când Şahul Iranului, Mohammad Reza Pahlavi (1919-1980, Şah al Iranului între 16 septembrie 1941 şi 11 februarie 1979 ), a organizat grandioasele serbări prin care sărbătorea 2500 de ani de la crearea de către Darius I cel Mare a Imperiului Persan, în perioada 12-16 octombrie 1971. Lui Juan Carlos, Nicolae Ceauşescu i se păruse „megaloman şi complet nebun”, după cum i se confesase scriitorului Jose Luis de Vilallonga. Dar, exact ca la jocul de şah, nebunul este o piesă importantă, fiindcă străbate tabla de şah în diagonală, iar Juan Carlos avea nevoie de Ceauşescu mai repede decât şi-ar fi închipuit.

Nu este un mister faptul că liderul de la Bucureşti cultiva relaţii prieteneşti cu liderii comunişti din statele din lumea democratică (Spania, Grecia, Italia), dorind să promoveze „Eurocomunismul”, pentru a lovi astfel în efortul URSS de a capta atenţia acestor lideri. În Spania, Generalul Francisco Franco, lider al unui regim dictatorial de extremă-dreapta, încă din 1939, când a câştigat Războiul Civil Spaniol, interzisese Partidul Comunist Spaniol, care promovase lideri importanţi precum Santiago Carillo (1915-2012) sau Dolores Ibarruri (1895-1989), cunoscută şi sub numele „La Pasionaria”, care purtase o corespondenţă incluisv cu Ana Pauker (1893-1960), „femeia teribilă” a comunismului românesc în epoca lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1901-1965), cea poreclită „Stalin cu fustă”.

Santiago Carillo, liderul de atunci al comuniştilor spanioli, care trăise până în 1975 în exil, venea anual la Mangalia, pe litoralul românesc, pentru a petrece vacanţele de vară, beneficiind de protocolul asigurat de Nicolae Ceauşescu.

Primirea la Nicolae Ceauşescu a lui Santiago Carilio, secretar general al Partidului Comunist din Spania, în 2 septembrie 1970 / Credit foto: Fototeca online a comunismului românesc, cota 85/1970

Comuniştii spanioli urau, în principiu, monarhia, însă scoaterea din ilegalitate a Partidului Comunist Spaniol i-ar fi făcut să cedeze. Totuşi, Juan Carlos nu putea risca să îl convoace pe Santiago Carillo, abia revenit în patria sa,  pentru a discuta direct, fiindcă şi-ar fi compromis relaţiile cu lumea bună a monarhiilor occidentale şi, în plus, s-ar fi înjosit, chemând la negocieri liderul unui partid aflat încă în ilegalitate, ceea ce îi dădea o notă proastă ca viitor monarh. Nici Santiago Carillo nu ar fi acceptat „pro bono” un dialog cu Juan Carlos, fiindcă s-ar fi compromis şi el în ochii „tovarăşilor de luptă”, iar în plus, era cam „iute la mânie şi slobod la gură”, cum ar zice românii. Atunci, Juan Carlos s-a gândit, sau mai degrabă anturajul  său i-a recomandat, să apeleze la Nicolae Ceauşescu, pe care îl cunoscuse la Persepolis. Întreprinderea era riscantă, dar profitul putea fi unul imens. Astfel, un diplomat spaniol, om de încredere al lui Juan Carlos, Manolo Prado y Colon de Carvajal  a fost trimis cu un mesaj confidenţial la Nicolae Ceauşescu.

Sosit pe Aeroportul Otopeni, diplomatul a fost aşteptat, nu de protocol, cum era normal, ci de un echipaj al Securităţii, care l-a ridicat  şi l-a dus într-un beci, unde diplomatul a petrecut în izolare aproximativ trei zile. Acel diplomat avea să mărturisească mai târziu că a crezut că nu îşi va mai revedea vreodată ţara şi familia. Încerca să intre în contact cu gardienii care patrulau pe holurile temniţei, ridicându-se la ferestruica zăbrelită de la demisolul celulei, spunând că el avea de transmis un mesaj de extremă urgenţă „preşedintelui lor”.

Nicolae Ceauşescu l-a primit, în cele din urmă, pe diplomat, l-a ascultat, apoi i-a comunicat că un emisar al său va veni la Madrid, cu răspunsul, deîndată ce Santiago Carillo va ajunge la Mangalia şi Nicolae Ceauşescu va discuta cu el.

Trimisul lui Ceauşescu

În aşteptarea emisarului de la Bucureşti, Juan Carlos aproape încetase să mai spere, încercând să ia în calcul încoronarea cu protestele comuniştilor, destul de populari, dar aflaţi în ilegalitate. Ţara urma să intre într-o eră democratică, iar schimbările urmau să genereze convulsii în viaţa politică şi un protest al comuniştilor nu putea fi decât o greutate în plus. Iar, în politica bună, eficientă, regula de bază este că, dacă nu reuşeşti să rezolvi toate problemele, măcar nu trebuie să creezi altele noi.

Evident că toate serviciile spaniole de securitate aşteptau să vină trimisul lui Nicolae Ceauşescu. Nu ştim dacă Juan Carlos voia să îi „întoarcă complimentul” lui Nicolae Ceauşescu, însă, atunci când nu se aştepta, viitorul rege s-a pomenit cu trimisul lui Ceauşescu, aproape dând buzna în biroul său, printr-un simplu anunţ de audienţă. Siderat, Juan Carlos l-a ascultat pe trimisul român care i-a adus răspunsul aşteptat: în schimbul recunoaşterii Partidului Comunist Spaniol, Santiago Carillo „urma să stea cuminte”, fără să facă vreo declaraţie publică.  Juan Carlos, cu inima uşurată, a ţinut totuşi să îl întrebe pe român cum a reuşit să treacă prin toate „filtrele de securitate” spaniole, dat fiind „tratamentul” de care beneficiase diplomatul spaniol la Bucureşti. Răspunsul diplomatului român ar fi fost unul laconic: „Dispunem de contactele necesare”.

Evident că Partidul Comunist Spaniol a intrat în legalitate, iar Juan Carlos a devenit Rege al Spaniei la 22 noiembrie 1975, fiind încoronat la 27 noiembrie 1975. Totuşi, Santiago Carillo a mai făcut, în toamna anului 1975, o declaraţie dură la adresa lui Juan Carlos, numindu-l „pionul lui Franco”, când i-a acordat un interviu celebrei jurnaliste Oriana Fallaci. Acest interviu a trecut oarecum neobservat, fiindcă Juan Carlos şi-a văzut asigurată încoronarea, iar Carillo a devenit liderul unui partid politic intrat în legalitate. „În vremuri ca acestea, micile pasiuni trebuie să dispară” spunea Caragiale, prin intermediul unuia din personajele sale, Nae Caţavencu.

Memorialistul Jose Luis de Villalonga a mai primit şi o altă confidenţă din partea Regelui Juan Carlos, aceea că niciodată Santiago Carillo nu a spus public faptul că a fost de acord cu încoronarea sa şi nici că ar fi fost convins de către Nicolae Ceauşescu.

Cu prilejul vizitei oficiale de stat pe care o întreprinde în Spania, între 21-25 mai 1979, preşedintele Nicolae Ceauşescu înmânează regelui Juan Carlos I Ordinul „Steaua Republicii Socialiste România” / Credit foto: Fototeca online a comunismului românesc, cota 68/1979

Să amintim, în încheiere, că Nicolae Ceauşescu va da, după numai trei ani de la încoronarea Regelui Juan Carlos,  o nouă lovitură de imagine, vizitând Marea Britanie, în 13-16 iunie 1978, fiind singurul lider român plimbat în caleaşcă de către Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii.

În perioada 21-25 mai 1979, Nicolae Ceauşescu a fost primit chiar de Regele Juan Carlos la Madrid. Între 6 şi 15 noiembrie 1980, Nicolae Ceauşescu a vizitat succesiv Suedia, Danemarca şi Norvegia, cele trei state fiind monarhii constituţionale.

Florian Olteanu este doctor în istorie şi lector la Facultatea de Ştiinţe Sociale, Departamentul de Istorie, Ştiinte Politice şi Relaţii Internaţionale ( ISPRI), Universitatea din Craiova. Este autorul a zeci de articole de specialitate, coautor, alături de scriitoarea Carmen Zamfirescu, al volumelor „Miza politica a atentatului” (editura Miidecarti, 2018), „File din istoria monarhiei în România” (Editura Grafix, 2015) şi „Drogurile, expresia terorismului „alb”. Profilul unei ameninţări globale” (Editura Grafix, 2015).