Moştenirea lăsată de Wilhelm al II-lea, ultimul kaiser al Germaniei. Rolul său crucial în izbucnirea Primului Război Mondial şi vizita în România
Wilhelm a fost cel mai mare copil al Prinţului Friedrich (care va deveni Friedrich al III-lea) şi al Victoriei, cea mai mare fiică a reginei britanice Victoria, scrie Britannica.
Wilhelm al II-lea s-a născut cu un defect la mâna stângă, care nu a crescut la dimensiunile normale. Unii experţi susţin că această dizabilitate este un indiciu în înţelegerea comportamentului. O influenţă mai însemnată a fost reprezentată de părinţi. Tatăl său era o persoană onorabilă şi inteligentă, dar nu avea prestanţa unui lider. În schimb, mama sa era impulsivă şi dorea să îi imprime fiului său gândirea şi felul de a fi al britanicului liberal de secol XIX, crescându-l pentru a fi un gentleman englez. În schimb, forţarea acestor valori a determinat mai târziu de rege-războinic.
Oricum, relaţia dificilă cu mama sa a lăsat o amprentă durabilă asupra lui. Nu a reuşit să elimine respectul pentru valorile liberale şi pentru modul de viaţă care vine odată cu ele.Să fie un rege-războinic nu a fost ceva care să vină în mod natural, dar acesta era rolul pe care trebuia să-l îndeplinească, iar rezultatul a fost o exagerare a acestei atitudini.
În 1881, Wilhelm al II-lea s-a căsătorit cu Prinţesa Augusta Victoria de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg, o femeie superficială cu puţine interese intelectuale şi fără talente, care l-a plictisit şi care i-a încurajat tendinţele reacţionare, dar în acelaşi timp i-a oferit echilibru în viaţă. În timpul căsătoriei, au avut şase fii şi o fiică.
Wilhelm al II-lea / Credit foto: Wikipedia – Domeniul Public
Împăratul Germaniei
În 1888, bunicul său, Wilhelm I a murit la 90 de ani. Friedrich al III-lea a fost kaiser pentru o scurtă perioadă, pentru că era bolnav de cancer. Astfel, la doar 29 de ani, Wilhelm a devenit împăratul Germaniei.
În martie 1890, Wilhelm al II-lea l-a înlăturat pe Otto von Bismarck din funcţia de cancelar al Germaniei. La începutul mandatului său, Bismarck a rezolvat unele probleme importante al Germaniei, dar, în acelaşi timp, clasa superioară prusacă a căpătat influenţă, ducând la răcirea relaţiilor Germaniei cu Franţa.
Acţiunea lui Wilhelm al II-lea de a-l destitui ar fi fost justificabilă dacă el însuşi ar fi venit cu o soluţie. Apoi, a permis succesorilor lui Bismarck să decidă împotriva reînnoirii alianţei cu Rusia, ceea ce a dus la alianţa Imperiului Ţarist cu Franţa.
Instabilitatea politică internă de la sfârşitul secolului al XIX-lea s-a reflectat şi în politica externă.
În 1896, Wilhelm a trimis o scrisoare preşedintelui Republicii Sud-Africane, Paul Kruger, în care îl felicita pentru înfrângerea trupelor britanice. De asemenea, kaiserul dorea dezvoltarea flotei navale, deşi deseori acesta nega faptul că Germania vrea să provoace dominaţia navală britanică. Există însă dovezi că aceasta era dorinţa amiralului său Alfred von Tirpitz.
Mai mult decât atât, în 1904, Wilhelm a anunţat susţinerea independenţei marocane în detrimentul dominaţiei franceze.
În 1908, Wilhelm al II-lea, după o vizită în Anglia şi un interviu dat pentru The Daily Telegraph, a creat multe probleme, atât externe, cât şi interne. Acesta a precizat că o mare parte din populaţia Germaniei sunt anti-englezi. După destituirea cancelarului Bernhard von Bülow, Theobald von Bethmann Hollweg a încercat să ajungă la o înţelegere cu Marea Britanie, dar britanicii nu promiteau neutralitatea într-un război între Franţa şi Germania dacă aceştia din urmă nu îşi limitau flota – o politică pe care kaiserul şi Tirpitz nu au urmat-o.
Wilhelm al II-lea / Credit foto: Wikimedia – Domeniul Public
Rolul în Primul Război Mondial
Ce a început ca o încercare de a salva Imperiul Austro-Ungar de la prăbuşire, s-a terminat în Primul Război Mondial. Astfel, Wilhelm al II-lea s-a trezit că nu mai poate opri inevitabilul şi implementarea măsurilor de mobilizare ale generalilor săi.
În timpul războiului, deşi kaiserul era conducătorul suprem al armatei, generalii controlau tot ce ţine de strategie. Mai mult, încuraja scopurile măreţe ale generalilor şi a politicienilor care eliminau posibilitatea unei păci de compromis. Dar în toamna anului 1918 a realizat că Germania a pierdut războiul, dar acest lucru nu însemna pentru el că îşi va pierde tronul. Refuzând să abdice, mâna sa a fost forţată pe 9 noiembrie, când a căutat azil în Olanda. A evitat captivitatea şi chiar moartea, dar azilul politic a făcut imposibilă păstrarea poziţiei de împărat al Germaniei. Wilhelm al II-lea a avut o viaţă liniştită în Olanda, până la moartea sa în 1941.
Moştenirea
De multe ori, Wilhelm al II-lea susţinea că este omul care lua deciziile. Constituţia germană din 1871 punea două mari atribuţii în mâinile sale. Era responsabil pentru numirea şi demiterea cancelarului, şeful guvernului civil. Cancelarul avea nevoie de susţinerea Reichstagului pentru a trece legi, dar nu pentru a rămâne în funcţie. De asemenea, kaiserul era conducătorul suprem al forţelor armate.
Pe măsura trecerii timpului, istoricii au început să-l vadă pe Wilhelm al II-lea mai degrabă un complice decât un instigator. În anii de după 1890, clasele mijlocii şi superioare doreau ca Germania să aibă o influenţă mai mare în politica lumii, iar dorinţa de a deveni o putere a lumii i-a adus inevitabil la o coliziune cu puterile existente. Critica ce i se poate aduce kaiserului Wilhelm al II-lea a fost că nu s-a opus sau nu a temperat această tendinţă, ba din contră, a încurajat-o.
Mai jos puteţi urmări imagini video din timpul vizitei împăratului Wilhelm al II-lea, din septembrie 1917, în România, aflată atunci sub ocupaţia Puterilor Centrale.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:
Bătălia lor. Femeile din România în Primul Război Mondial
Momentul în care regina Maria a intrat în sufletul şi în istoria românilor. Avea doar 17 ani
Germania a pus la vânzare un pod vechi cu o istorie extrem de bogată şi interesantă