Şase secole de la moartea lui Mircea cel Bătrân. Marile bătălii care au reprezentat puncte de cotitură în istoria Valahiei
În afară de campaniile militare, Mircea cel Bătrân a fost şi un diplomat desăvârşit, iar aceste două aspecte ale domniei sale au conlucrat pentru a duce la o scurtă perioadă de înflorire a Valahiei, chiar şi într-o perioadă în care atât ameninţarea otomană era mare, cât şi într-un context în care vecinii vestici exercitau o influenţă într-o zonă-tampon, aşa cum erau Ţările Române.
De aceea, înainte de a spune câte ceva despre bătăliile lui Mircea cel Bătrân, trebuie descris contextul politic extern. În primul rând, domnitorul Valahiei dorea să păstreze independenţa ţării şi astfel a încheiat o alianţă cu Sigismund al Ungariei (1368 – 1437). Mircea a devenit astfel vasalul lui Sigismund şi cu toate că jurământul de credinţă nu s-a păstrat, există dovezi indirecte ale acestuia în tratatul militar dintre cele două ţări de la Braşov din anul 1395, menţionează enciclopediaromaniei.ro.
A mai stabilit o alianţă cu voievodul Petru Muşatin al Moldovei încă din anul 1389, iar cu ajutorul acestuia a stabilit o alianţă cu Vladislav al II-lea al Poloniei.
Aşadar, în cazul unei invazii otomane, Mircea avea asigurate alianţe cu ţări puternice. Totuşi, domnitorul nu a asistat pasiv la expansiunea Imperiului Otoman.
În 1389 încep luptele cu turcii, când Mircea îl ajută pe Lazăr, cneazul sârbilor, în lupta de la Kossovopolije (Câmpia Mierlelor). Aici, a fost momentul morţii sultanului Murad, dar care a dus la ascensiunea la putere a lui Baiazid, fiul acestuia. Preluând comanda armatei otomane, Baiazid Ilderim (Fulgerul) reuşeşte să întoarcă sorţii bătăliei şi să câştige în Serbia.
Bătălia de la Rovine şi consecinţele ei
Bulgaria a fost apoi cucerită în 1393, iar anul următor Baiazid invadează Ţara Românească. Cucereşte întâi Silistra, traversează Dunărea, ocupă Turnu şi înaintează în Muntenia. În acest context are loc Bătălia de la Rovine.
Aceasta a avut loc pe 10 octombrie 1394 (sau după alte surse pe 17 mai 1395), iar armata lui Mircea era clar depăşită numeric, scrie World Heritage Encyclopedia.
Credit: Wikipedia
Bătălia a avut loc lângă râul Argeş. Totuşi, locaţia exactă a acesteia este dezbătută, dar victoria Ţării Româneşti este confirmată de mulţi istorici. Rolul principal a fost jucat de arcaşi care au eliminat ofiţerii otomani la începutul luptei. La luptă, de partea otomanilor, au participat şi vasalii sârbi Stefan Lazarević şi Marko Mrnjavčević, ultimul pierzându-şi viaţa în această bătălie. În total, armata lui Baiazid avea aproximativ 50.000 de soldaţi, iar cea a lui Mircea era de cinci ori mai mică.
După unele surse, confruntarea a avut loc timp de o săptămână, fiind un război al poziţiilor. S-a terminat cu pierderi grele de ambele părţi, iar la sfârşit ambele armate s-au retras. Deşi vlahii au reuşit să împingă armata otomană, aceştia din urmă au putut să-şi apere retragerea bazându-se pe ieniceri, războinicii de elită ai armatei imperiale.
Bătălia de la Rovine a rămas cunoscută pentru terenul mlăştinos care a făcut ca superioritatea numerică să fie irelevantă.
Suferind pierderi grele, armata lui Mircea a fost forţată să se retragă din Valahia. Otomanii l-au instalat la conducerea Ţării Româneşti pe Vlad Uzurpatorul.
Situaţia aceasta nu a durat mult, iar în trei ani, Mircea cel Bătrân a redobândit tronul Ţării Româneşti, cu ajutorul Ungariei.
Dezastrul de la Nicopole
Înainte de reinstaurarea domniei însă, în 1396 a avut loc bătălia, sau mai exact spus, dezastrul de la Nicopole la care Mircea cel Bătrân a fost prezent.
Regele Sigismund al Ungariei, văzând expansiunea otomană, decide că este nevoie de o campanie militară majoră împotriva turcilor.
Forţele creştine erau compuse din armate ungare, germane, franceze şi chiar engleze. De asemenea, a participat şi armata lui Mircea, care era la acea vreme vasalul lui Sigismund.
Numerele au fost exagerate. Unele surse spun că armata creştină avea 40.000 – 100.000 de oameni, dar în condiţiile de atunci, cu pierderile cauzate de numeroase războaie. În realitate, armata aceasta avea în total 15.000 – 17.000 de soldaţi, scrie War History Online.
Numărul otomanilor este, de asemenea, supus dezbaterii. Conform cronicarilor vremii, turcii erau cei răi, iar numărul lor trebuia să fie „câtă frunză, câtă iarbă”. În realitate, armata otomană avea circa 15.000 – 20.000 de oameni.
Cruciada a fost însă dezorganizată, din cauza neînţelegerilor dintre diferite ţări. Cavalerii au ajuns la cetatea Nicopole la sfârşitul verii, dar nu aveau echipamentul necesar pentru a ocupa fortăreaţa. După câteva săptămâni de asediu, s-a aflat că armata lui Baiazid era la doar câteva ore distanţă.
În ciuda unui consiliu de urgenţă, acţiunile creştinilor au fost haotice. Cavalerii francezi au insistat să conducă şarja, neştiind adevărata dimensiune a forţei otomane. Atacul iniţial a avut succes, dar Baiazid a răspuns cu rezervele sale. În graba lor şi în dorinţa de a-şi asigura gloria, francezii au continuat să atace şi s-au separat de susţinerea ungară, ceea ce a dus la distrugerea cavaleriei franceze, scrie Encyclopaedia Britannica.
Ungurii au încercat cu disperare să-i salveze pe cavaleri, dar nu au văzut că au fost flancaţi de cavaleria uşoară otomană. Astfel, creştinii au fost copleşiţi, iar Sigismund abia a scăpat.
În acest timp, armatele Ţării Româneşti şi a Transilvaniei au abandonat lupta, văzând rezultatul inevitabil al acesteia.
Urmările dezastrului au fost majore, otomanii asigurându-şi dominanţa în Peninsula Balcanică pentru multă vreme, iar vesticii au renunţat la alte iniţiative militare în regiune.
Reinstaurarea la domnia Ţării Româneşti şi asigurarea independenţei
În 1397, Mircea reuşeşte să-l învingă pe Vlad Uzurpatorul şi preia din nou conducerea Ţării Româneşti. În acelaşi an şi în 1400, au avut loc două incursiuni otomane până în Transilvania, pe care Mircea cel Bătrân a reuşit să le înfrângă la întoarcere.
În 1402, Imperiul Otoman se confrunta cu probleme pe alt front. Mongolii conduşi de Timur Lenk (sau Timur cel Şchiop) au reuşit să-l captureze pe sultan şi pe familia sa. Astfel, în 1404, Mircea a reuşit să reocupe Dobrogea şi mai mult decât atât, s-a implicat în politica internă a Imperiului Otoman pentru a asigura un conducător care să nu invadeze Ţara Românească.
În 1410, l-a sprijinit pe Musa Celebi, care a reuşit să conducă timp de trei ani. În 1413, a venit la putera Mahomed, unul dintre fiii lui Baiazid. Pe fondul sprijinului acordat de Mircea cel Bătrân lui Mustafa, care dorea tronul otoman, Mahomed l-a forţat pe domnul român să trimită la Constantinopol un fiu drept garanţie şi să-i plătească tribut până la sfârşitul vieţii, la data de 31 ianuarie 1418, în schimbul păstrării independenţei.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:
Mircea cel Batran – Cosmarul de la Rovine
Mihai Viteazul: salvator şi victimă a Europei