Un secol de la naşterea lui Nicolae Ceauşescu: controverse şi momentele cheie din viaţa acestuia. ”Să vezi tu ce-am să fac şi eu”
Nicolae Ceauşescu s-a născut pe 26 ianuarie 1918 (conform propriilor autobiografii), în comuna Scorniceşti, judeţul Olt. A fost al treilea născut dintr-o familie de zece copii ai soţilor Andruţă şi Alexandrina Ceauşescu. Ceilalţi nouă au fost Niculina, Marin (fraţii mai mari), Riţa, Florea, Ilie, Nicu, Lina, Costel şi Ion.
Familia numeroasă trebuia să trăiască într-o casă fără electricitate care avea doar trei camere mici.
„Nicolae a fost un ucenic bun: era foarte muncitor, ascultător”
Din cauza acestor condiţii extrem de dificile şi a condiţiilor de trai dintr-o comună din România începutului de secol XX, Nicolae a terminat doar patru clase. Niculina Ceauşescu, sora sa mai mare (devenită Niculina Rusu), a relatat în memoriile sale (detalii aici) următoarele cu privire la educaţia primită de fraţii Ceauşescu:
„Şcoala primară am făcut-o în comuna Scorniceşti. Trebuia să mergem zilnic câte doi kilometri la ducere şi câte doi kilometri la întoarcere până la şcoală (…) prea bine nu eram îmbrăcaţi noi, dar în schimb am fost elevi sârguincioşi şi am învăţat destul de bine. După terminarea cursului primar, din cauza lipsei de posibilităţi materiale, niciunul dintre noi nu a putut urma învăţătura mai departe.”
După terminarea ciclului primar, Nicolae a fost nevoit să se angajeze şi să lucreze precum un adult, având doar 11 ani când a avut prima slujbă de ucenic la un cizmar din Bucureşti.
Tot Niculina povesteşte, cum, ajunsă la Bucureşti, l-a adus şi pe fratele său mai mic:
„În toamna anului 1930 l-am adus şi pe Nicolae la Bucureşti, la acelaşi patron (…) Când m-a văzut cucoana cu el în casă, m-a întrebat: «ăsta-i, fă, fratele tău?»; eu i-am răspuns: «ăsta-i» (…) Nicolae a fost un ucenic bun: era foarte muncitor, ascultător. La un an după venirea lui Nicolae în Bucureşti, a venit şi Marin şi aproape doi ani de zile am lucrat la acest atelier toţi trei”.
După o vreme, Niculina s-a măritat, iar Nicolae, la doar 15 ani, şi-a început activitatea revoluţionară. Comunismul era o doctrină interzisă în anii ’30 şi începutul anilor ’40, ceea ce a însemnat pentru Nicolae mai multe arestări. De fapt, din 1933 până în 1944, acesta a fost arestat de 5 ori şi a petrecut 7 ani după gratii. Prima arestare a avut loc în toamna anului 1933, ajungând în Penitenciarul Doftana.
1933, Nicolae Ceauşescu la 15 ani deţinut la Doftana. Credit: Fototeca online a comunismului românesc
Niculina povesteşte despre această perioadă:
„Îmi aduc aminte că administraţia închisorii i-a permis lui Nicolae să meargă la Câmpiniţa de câteva ori pentru procurarea de materiale în vederea efectuării de obiecte de artizanat (…) El a fost eliberat prin anul 1939, dar nu a rămas multă vreme liber, deoarece în 1940 a fost arestat din nou (…) După această arestare, Nicoale a fost eliberat la 23 august 1944.”
Între aceste episoade de detenţie şi eliberare, o întâlneşte şi pe Elena Petrescu, care va deveni Elena Ceauşescu şi, de asemenea, devine protejatul lui Gheorghe Gheorghiu Dej, care avea să devină primul lider comunist.
Perioada de detenţie a lăsat şi altfel de urme. Închisoarea Doftana din Braşov era cunoscută pentru brutalitatea cu care trata deţinuţii. Ceauşescu nu a fost excepţie, iar abuzul fizic îndurat l-a lăsat cu probleme de vorbire permanente.
1936, Nicolae Ceauşescu la 18 ani. Credit: Fototeca online a comunismului românesc
În această perioadă, Ceauşescu a urcat pe scara Uniunii Tineretului Comunist (UTC), iar deja la 27 ani era la conducerea acestei organizaţii.
1939, Nicolae Ceauşescu într-un grup de UTC-işti, primul din dreapta pe al doilea rand. Credit: Fototeca online a comunismului românesc
Cât despre desele arestări ale sale, Jilava a fost însă ultima temniţă în care a suferit, iar de data aceasta, şi din amor. Niculina relatează în memoriile sale următoarele:
„Tot un episod din timpul detenţiunii de la Jilava a fost şi următorul: Nicolae suferea de dinţi şi sub pretextul că vine să se trateze, venea deseori la Bucureşti, însoţit de către un militar. Unii dintre aceştia îi deveniseră mai apropiaţi şi chiar cu unul dintre ei s-a şi fotografiat (…) Într-una din dăţi a venit ca de obicei însoţit de un sergent (…) cum o fi aranjat el cu sergentul, căci l-a convis pe acesta să-i dea drumul pentru un timp în oraş şi s-a dus s-o caute pe cumnată-mea, Lenuţa, care pe atunci lucra la o fabrică (…) Nicolae s-a întors cu cumnată-mea şi când l-a văzut sergentul care-i era însoţitor s-a bucurat foarte mult.”
Ascensiunea la putere
Norocul lui Nicolae nu s-a oprit doar la dragoste. În 1944, cu puterile Axei care începeau să piardă teren, urmată de invazia trupelor sovietice, Ceauşescu a scăpat din închisoare. Într-un singur an, pe măsură ce devenea din ce în ce mai clar că ideologia comunistă va domina politica românească, tânărul lider de la UTC începea să urce la (adevărata) putere.
30 august 1944, Nicolae Ceauşescu la intrarea Armatei Roşii în Bucureşti. Credit: Fototeca online a comunismului românesc
De atunci, alături de vechiul său tovarăs, Gheorghiu-Dej, care avea să devină dictatorul României, tânărul Nicolae cu începuturi modeste va continua să aibă un rol din ce în ce mai important.
În 1948, la 30 de ani, Ceauşescu este numit subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii şi, un an mai târziu, ministru adjunct al Apărării.
„Am socotit atunci că singurul care a avut curaj să dea replică unui conducător sovietic este Ceauşescu. Chiar dacă a minţit, a spus ceva. Pe când ceilalţi, nimic. Nici minciună, nici adevăr”
Totuşi, cea mai importantă persoană care a marcat ascensiunea lui Ceauşescu nu a fost Dej, ci Ion Gheorghe Maurer, prim-ministru în regimul Dej şi principalul candidat pentru şefia ţării la moartea dictatorului comunist. Acesta însă a refuzat, precizând că are origini germane şi, pe deasupra, este intelectual, iar Partidul Muncitoresc Român (PMR) are nevoie la conducere de un muncitor. El a fost omul care l-a impus pe Nicolae Ceauşescu în funcţia de prim-secretar, deşi nu avea o părere tocmai bună despre el. „Îl aducem pe Ceauşescu la guvern şi-i dăm un minister, poate chiar Ministerul Agriculturii, ca să înveţe ceva. Nu se pricepe la nimic”, spunea Maurer vicepreşedintelui Consiliului de miniştri, Alexandru Bârlădeanu, cu puţin timp înainte de decesul lui Gheorghiu-Dej.
1961, Nicolae Ceauşescu în spatele lui Dej şi Bodnăraş la venirea de la Moscova. Credit: Fototeca online a comunismului românesc
Un factor care a stat la baza deciziei lui Maurer a fost un eveniment întâmplat cu doi ani înainte, care a arătat atitudinea anti-URSS a lui Ceauşescu, ce era în concordanţă cu politica de independenţă faţă de Moscova. Nikita Hruşciov a criticat public, în 1962, chiar la Bucureşti, întreaga conducere a PMR, iar Maurer s-a plâns celorlalţi lideri ai partidului de discursul liderului de la Kremlin de atunci. Un an mai târziu, în timpul unei întâlniri între România şi URSS la Scroviştea, din 24-25 iunie 1963, Hruşciov l-a atacat direct pe Maurer pentru că îndrăznise să se plângă de criticile sale de anul trecut. Fiind prezent la întâlnire, Ceauşescu a fost singurul care a spus ceva împotriva lui Hruşciov.
„Cu excepţia lui Ceauşescu. Care a replicat: «Nu-i adevărat!» A spus că nu-i adevărat că eu îl criticasem pe Hruşciov. Adică a minţit. Dar a avut îndrăzneala să spună ceva în faţa lui Hruşciov în timp ce ceilalţi tăceau cu toţii (…) Am socotit atunci că singurul care a avut curaj să dea replică unui conducător sovietic este Ceauşescu. Chiar dacă a minţit, a spus ceva. Pe când ceilalţi, nimic. Nici minciună, nici adevăr”, relata Maurer.
Maurer a mai adăugat, după 1989, că „(Gestul pe care l-a făcut în faţa lui Hruşciov n.r.) m-a făcut să-l socotesc pe Ceauşescu un posibil conducător al României, cu o poziţie destul de puternică împotriva ruşilor”.
Gheorghe Maurer considera că Ceauşescu poate deveni marioneta lui şi l-a sprijinit pentru conducerea ţării împotriva lui Gheorghe Apostol, prim-vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, care susţinea că Dej l-a nominalizat pentru succesiune. Cu sprijinul lui Emil Bodnăraş, care avea o influenţa semnificativă în politica românească a acelei perioade, Ceauşescu a devenit principalul candidat la succesiune, fapt care a fost scos la iveală de o întâmplare care a avut loc la momentul morţii lui Dej. Ceauşescu a fost primul care l-a sărutat de defunctul dictator român. Alexandru Bârlădeanu afirma că gestul a confirmat că Ceauşescu este succesorul.
„În 19 martie ’65 eu primesc un telefon: «Veniţi imediat! Tovarăşul Dej a intrat în comă!». M-am dus repede la locuinţa lui. (…) Jumătate din membrii Biroului Politic erau deja veniţi. Dej, pe un pat de spital, înălţat, horcăia a moarte. Noi stăteam neputincioşi, aşteptam sfârşitul. Dej a murit… Şi primul care s-a dus să-l sărute pe Dej a fost Ceauşescu! Imediat, în acel moment, subliniind faptul că el este primul dintre toţi”, îşi aminteşte Bârlădeanu.
Alegerea lui Nicolae Ceauşescu a avut loc pe 22 martie 1965. La doar 47 de ani, fostul cizmar Nicolae, născut într-o familie de ţărani şi adolescentul care crea agitaţie în manifestaţiile de stradă din perioada regimului lui Antonescu, devenea cel mai tânăr conducător politic din Europa şi deschidea, odată cu ascensiunea pe culmile puterii politice româneşti, o nouă eră.
Dictatorul Ceauşescu, „rebel” cu Moscova şi prieten cu Occidentul
Una dintre cele mai importante particularităţi a fost relaţia sa extrem de deschisă cu ţările din afara Pactului de la Varşovia. Datorită acestei atitudini de „oaie neagră” a blocului sovietic, care a culminat cu refuzul participării militare în anul 1968, în Cehoslovacia, Ceauşescu a atras simpatia liderilor vestici. Pe atunci, România primeşte în vizită pe preşedintele american Richard Nixon, pe Charles de Gaulle, preşedintele Franţei, şi pe Margaret Thatcher, prim-ministrul guvernului britanic.
În 1978, soţii Ceauşescu au fost primiţi în Marea Britanie cu mari onoruri şi au devenit singurii români care s-au plimbat cu caleaşca Reginei Elisabeta a II-a.
În scurt timp însă, megalomania de care suferea a atras atenţia străinilor. Artistul Salvador Dali îi trimite o telegramă satirică dictatorului român, ironizând primirea sceptrului de către Ceauşescu. Fără să înţeleagă subtilitatea, Ceauşescu a cerut ca mesajul pictorului să fie publicat integral.
1974, Nicolae Ceauşescu primeşte sceptrul de preşedinte al României. Credit: Fototeca online a comunismului românesc
Alt motiv de ironie a fost soţia sa, Elena, care era „savant de renume”, deşi abia ştia să scrie şi să citească. Cum se ştie foarte bine, soţia sa avea să devină practic al doilea om în stat, apărând mereu în vizite oficiale alături de Nicolae.
Soţii Ceauşescu. Foto: arhiva
Declinul
Visul său de a plăti toate datoriile externe ale ţării, alături de declinul URSS-ului din anii ’80 şi de natura tiranică a dictaturilor comuniste (mai ales dictatura de tip stalinist a lui Ceauşescu) au dus la evenimentele din decembrie 1989. Sunt extrem de multe articole, jurnale şi documentare care acoperă această perioadă, aici, important de spus este că pe 25 decembrie 1989, în ziua de Crăciun, acesta a fost executat prin împuşcare alături de soţia lui, după un proces sumar, reprezentând sfârşitul violent al unei Revoluţii violente, care a terminat un regim brutal.
1980, 26 ianuarie, Ziua de naştere a lui Nicolae Ceauşescu/ Fototeca online a comunismului românesc
Dacă astăzi ar fi trăit, Ceauşescu ar fi împlinit 100 de ani, iar în acest caz ipotetic, influenţa pe scena politică actuală este subiectul multor speculaţii. Cert este că cizmarul cu începuturi modeste, semi-analfabet şi cu defecte de vorbire, rămâne unul dintre cele mai marcante personaje ale istoriei statului modern România, care, ironic, s-a născut în acelaşi an în care s-a realizat Marea Unire.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:
Cum a devenit omul care ”nu se pricepea la nimic” cel mai tânăr conducător politic din Europa