Cele şase teste la care erau supuse persoanele suspecte de vrăjitorie

De la torturi barbarice şi deserturi oculte pentru detectarea vrăjitoarelor, History propune o listă cu dovezile care ar fi indicat în trecut existenţa unei persoane ce practica magia neagră. 

Testul înotului

Persoanele acuzate de vrăjitorie erau târâte până la primul loc cu apă, erau dezbrăcate şi aruncate în apă pentru ca judecătorii să observe dacă persoana pluteşte sau se scufundă. Având în vedere că vrăjitoarele ar fi nesocotit jurământul baptist era considerat că apa nu ar fi permis corpului să se scufunde. Conform acestei logici, o persoană inocentă s-ar fi scufundat precum o piatră, iar o vrăjitoare ar fi plutit la suprafaţă. Victima avea în general o funie legată de mijloc prin care putea fi scoasă din apă dacă se scufunda, dar deseori aveau loc morţi din cauza înecului.

Testul rugăciunii

 În timpul medieval se credea că vrăjitoarele nu puteau rosti cuvinele din scriptură, aşadar cei acuzaţi erau obligaţi să recite o rugăciune din Biblie, în general Tată Nostru, fără a face vreo greşeală. În cazul în care persoana greşea din orice cauză era considerată o vrăjitoare care vorbeşte în numele diavolului. În 1712, metoda a fost aplicată şi în cazul lui Jane Wenham, o femeie acuzată de vrăjitorie care se pare că s-ar fi chnuit să rostească cuvintele ”iartă-ne păcatele noastre şi nu ne duce în ispită”. În timpul Judecăţii Vrăjitoarelor din Salem, vrăjitorul George Burroughts a recitat fără întrerupere rugăciunea înainte de a fi executat. Chiar şi în acest caz gestul a fost considerat un truc al diavolului, iar bărbatul a fost spânzurat. 

Testul atingerii

Tesul atingerii se baza pe faptul că vrăjitoarele au o reacţie specială la contactul fizic. În cazul în care nu schiţau niciun gest erau considerate inocente, dar dacă se mişcau era considerat un gest ce dovedea existenţa forţelor oculte. 

Tortul vrăjitoarei

Tortul vrăjitoarei era considerat un desert supranatural pentru identificarea vrăjitoarelor suspecte. În cazul unei boli misterioase sau a posedării, vânătorii de vrăjitoare luau o mostră din urina victimei o amestecau cu făină de secară şi cenuşă şi coceau amestecul sub forma unui tort. Cu acest amestec era apoi hrănit un câine în speranţa că acesta va fi vrăjit şi va rosti numele vrăjitorului. 

Semnele vrăjitoarelor

Vânătorii de vrăjitoare îşi dezbrăcau şi examinau suspecţii în public. Aceştia considerau că pe corpul vrăjitoarei s-ar afla semne ale pactului pe care persoana l-a făcut cu diavolul. ”Semnul Diavolului” ar fi fost insensibil la durere. Şi cele mai mici imperfecţiuni coprorale erau considerate semne oculte, de la aluniţe, sfârcuri în plus şi cicatrici. 

Incantaţiile

Testul implica forţarea persoanei acuzate să îi ordone verbal diavolului să permită persoanei posedate să iasă din transă. Practica a fost utilizată des în secolul XVI în timpul judecăţii lui Alice Samuel şi a întregii sale familii. Judecătorii i-au forţat pe soţi să rostească următoarea incantaţie pentru a elibera fetele din vraja sa: ”Eu sunt vrăjitoare, aşadar cer diavolului să îi permită doamnei Trockmorton să se trezească din vrajă”.

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole: