#CentenarulRosu. Industria românească transformată în ruine. Cum au ajuns marile fabrici nişte locuri părăsite

Alba – Combinatul de prelucrare a lemnului dinainte de 1989, fantoma de azi

O parte din fostul Combinat de prelucrare şi industrializare a lemnului din municipiul Sebeş, judeţul Alba, vizitat de două ori de Nicolae Ceauşescu în anii `70 şi `80, a ajuns o imensă clădire fantomă, din care a rămas doar scheletul, şi care, de mai bine de 10 ani, face notă discordantă în peisajul zonei, scrie Mediafax.

• Copiii neandethalieni ar fi colecționat fosile la fel cum cei de azi colecționează abțibilduri
• „Fluierul morții” al aztecilor are un efect ciudat asupra creierului uman

Combinatul de prelucrare şi industrializare a lemnului a fost înfiinţat în 1970 şi era cel mai mare angajator al Sebeşului din vremea respectivă, iar în cadrul acestuia funcţionau mai multe fabrici, între care de mobilier, tapiţerie, semifabricate, cherestea sau PFL.

Imensul Combinat s-a rupt în două în anii 1990, iar astfel s-au format două societăţi – MDF Sebeş SA şi Mobis SA Sebeş –, cea din urmă, odinioară fala Sebeşului, a devenit o simplă ruină, năpădită de bălării şi cu un aspect dezolant.

Ioan Poloşan, unul dintre angajaţii fostului Combinat de prelucrare şi industrializare a lemnului, care a lucrat ca inginer tehnolog din 1881 în fabrica de PFL, a declarat, corespondentului Mediafax, că este cuprins de ”sentimente de furie” când vede ce a ajuns fosta fabrică Mobis, o parte din marea întreprindere.

“Combinatul exploata lemnul de pe Valea Sebeşului şi se aproviziona cu buşteni. Era, la vremea aceea, cel mai mare angajator al Sebeşului, având în anii 1980 peste 4.000 de muncitori. S-a construit chiar un cartier pentru deservirea combinatului. În 40% dintre fabricile combinatului se lucra pe trei schimburi, 24 din 24, iar în restul doar pe două schimburi”, a declarat Ioan Poloşan.

El şi-a adus aminte că marele Combinat a fost vizitat şi de fostul preşedinte Nicolae Ceauşescu, iar la una dintre inspecţii a fost şi el prezent.

”Eu eram acolo când a fost în vizită, dar nu mai ştiu cu precizie anul. Eram inginer tehnolog în fabrica de PFL. Acolo, prin procesul tehnologic, era posibil să apară un incendiu tehnologic pentru că uscarea fibrei se făcea cu flacără deschisă. La trei zile, cam aşa, mai făcea explozie. A venit un consilier al tovarăşului la mine. Mă întreabă şi îi răspund: >. >, mi-a spus el. Astfel i-am reconfigurat traseul vizitei şi l-am dus în fabrica de tapiţerie. Acele explozii nu erau neapărat însoţite de accidente”, a mai spus Ioan Poloşan.

După anul 1990 s-a pus problema retehnologizării Combinatului de prelucrare a lemnului din Sebeş. Din cauza dimensiunilor acestuia, care făceau imposibilă orice privatizare, în 1995 s-au format două societăţi: SC MDF Sebeş SA, care cuprindea fosta fabrică PFL şi SC Mobis SA Sebeş cu restul fabricilor.

În noiembrie 1997, SC MDF Sebeş SA a fost vândută concernului italian Frati, companie care a fost achiziţionată ulterior de SC Kronospan. Din păcate, SC Mobis SA Sebeş nu a avut o soartă bună şi astăzi nu mai funcţionează. SC Mobis Sebeş producea şi comercializa mobilier şi semifabricate din lemn. Mobila produsă aici era apreciată şi cerută mai ales la export. Declinul Mobis a început în 2003 – 2004, iar în noiembrie 2005 fabrica de mobilă mai avea doar 10 angajaţi, după ce, în 2002-2003 numărul salariaţilor era de aproape 400.

În prezent, trei firme, cu sediul în Bucureşti, care se află în procedură de faliment, sunt proprietare pe clădirea fostei fabrici Mobis şi pe terenul aferent. Şansele ca imaginea zonei să se schimbe şi să capete un aspect adecvat unui oraş cochet depind de soluţionarea dosarelor care se află, din 2013, pe rolul Tribunalului Bucureşti.

Purtătorul de cuvânt al Primăriei Sebeş, Nadia Mitrea, a declarat, corespondentului Mediafax, că fără o decizie definitivă a instanţei nu se poate interveni pentru modernizarea zonei în care se află fosta fabrică.

Potrivit unor experţi imobiliari, cei 97.570 de metri pătraţi, adică aproape 10 hectare situate la intrare în municipiul Sebeş, unde s-a aflat fosta fabrică, ar putea valora circa cinci milioane de euro la un preţ minim de 50 de euro per metru pătrat.

Primăria Sebeş a pus ipotecă de rang I şi II pe teren şi, în cazul în care acesta va fi valorificat, există şanse reale să-şi recupereze creanţa de 200.000 de lei, datorii ce decurg din taxe şi impozite neplătite de către proprietari de mai mulţi ani de zile.

Banii pe care îi are de recuperat Primăria Sebeş sunt puţini în comparaţie cu datoriile de milioane de euro pe care cele trei societăţi le au către alţi creditori mult mai mari precum Finanţele şi bănci comerciale.

Constanţa- Fabrica de mase plastice Energia, “raiul” hoţilor după Revoluţie

Sute de oameni obişnuiau să meargă zi de zi la muncă în halele fabricii de mase plastice Energia SA, una dintre cele mai importante fabrici de acest fel din sud-estul ţării. Apoi, la sfârşitul deceniului trecut a „murit” brusc, pentru ca din 2011 să devină rai pentru hoţi, ani la rândul fiindu-i dezmembrat corpul, smulse tone de fier vechi, „lucrări” care au transformat-o, încet, încet, într-o fabrică fantomă.

Construită la începutul anilor ‘70, fabrica Energia număra în fiecare zi sute de muncitori ce-i treceau pragul şi care, în două schimburi, realizau produse din mase plastice care apoi ajungeau în toată ţara sau la export. Ridicată pe o suprafaţă de teren de peste 20 ha, la intersecţia străzii Baba Novac cu şoseaua de centură de atunci a Constanţei, acum bulevardul Aurel Vlaicu, fabrica deţinea hale de producţie, clădiri de birouri, cantină şi chiar cabinet medical.

După 1990, fabrica a fost privatizată, devenind Energia SA, iar producţia a continuat, cu ceva succes, până spre sfârşitul deceniului trecut. Apoi, în 2009 – 2010, moare. Subit. Fără avertisment şi, aparent, fără vreun semn de “boală”. Nu din cauza concurenţei, după ce pe piaţă au apărut produsele din plastic mai ieftine, importate din China, cât din cauza unui prost management. În ultimul an de raportare contabilă mai rămăsese cu câteva zeci de angajaţi şi datorii de aproximativ 2,5 milioane de lei.

În 2011, în urma unei decizii a Tribunalului Constanţa, a fost declanşată procedura de insolvenţă, între creditori numărându-se companii mari, precum Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, Enel sau Rompetrol, dar şi instituţii publice locale, precum Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa ori Serviciul Public de Impozite şi Taxe Constanţa. O insolvenţă care a provocat coşmaruri foştilor angajaţi ce întâmpină şi acum probleme mari în realizarea dosarelor de pensionare, arhiva cu datele personale nemaifiind de găsit, astfel că aceştia nu au putut obţine încadrarea corespunzătoare în grupa de muncă, pentru anii lucraţi.

Ulterior a fost declarat şi falimentul pentru ca în 2014, unul dintre creditorii societăţii să primească dreptul, în urma unui proces, de a vinde platforma industrială.
Anii au trecut şi, în timp, zona învecinată ruinelor fostei Energia SA a fost curăţată şi transformată într-un cartier de blocuri ANL dar şi vile şi alte construcţii private, suficient de cochet încât preţul metrului pătrat de teren în zonă să fie vândut cu peste 150 de euro.

De atunci, fosta fabrică de mase plastice a fost lăsată de izbelişte, fără nicio urmă de pază, invitându-i ani de zile pe hoţii de fier vechi să o dezmembreze, bucată cu bucată. Ani în şir, o armată de oameni, adulţi dar şi copii, înarmaţi cu unelte de toate felurile, au tăiat porţi şi garduri, au dărâmat halele, au smuls fierul beton din ziduri, fără minime măsuri de protecţie şi fără să fie deranjaţi, nici de poliţie şi nici de proprietarii fostei fabrici. Se venea la furat de fier vechi ca la lucru, de parcă în unitate se lucra, din nou, în schimburi. Clădirile devastate şi terenurile aferente fostei fabrici, transformate între timp în gropi de gunoi, erau tot ce a mai rămas dintr-o unitate, cândva, profitabilă.

Fostele active ale Energia SA sunt deţinute acum de o firmă privată, iar zvonurile din mediul on-line anunţă o demolare completă a ruinelor, pentru ca terenul să poată fi folosit în alte scopuri. În luna martie, terenul a fost parţial curăţat de moloz şi oarecum igienizat, iar utilaje şi-au făcut apariţia în zonă pentru a pune la pământ ceea ce nu mai putea sta în picioare în siguranţă

Fabrica de Sticlă Azuga. Povestea unui colos care nu a trecut testul timpului

Printre unităţile care au ajuns mormane de balastru sau fier vechi se numără şi Fabrica de Sticlă, una dintre cele mai vechi din ţară. 1200 de oameni lucrau aici. A cunoscut perioade de înflorire şi era renumită la nivel mondial prin produsele unicat care erau realizate la Azuga. Printre clienţii de seamă se afla şi familia regală.

Povestea Fabricii de Sticlă din Azuga începe în 1830. Acesta este anul în care Aslan a construit o “glăjerie”.

„Începutul fabricii de sticlă datează din anul 1830, prin înfiinţarea de către Aslan a unei fabrici cunoscută şi sub denumirea de Glăjeria lui Aslan. După ce a lucrat doi ani la montarea ei aducând striclari din Bohemia, producând sticlă suflată, colorată şi geamuri, a închis-o în scurt timp din motive necunoscute nouă. Toate investiţiile s-au ruinat, fiind rămase fără stăpân” a declarat Adrian Petre, viceprimarul localităţii Azuga.

Fabrica avea să prindă contur în 1879 când se contruiesc primele clădiri, pe vechiul amplasament al Glăjeriei lui Aslan, situate între văile Prahoviţa şi Azuga, proprietatea lui S. Grunfeld, iar la începutul anului 1880 această fabrică a început să funcţioneze cu un cuptor, producând sticlărie de menaj şi artizanat.

”În 1881 s-a construit încă un cuptor, iar în 1891 al treilea cuptor. Produsele fabricii de sticlărie erau bine căutate pe pieţele româneşti, făcând progrese importante. Fabrica avea 250 de lucrători, în mare parte aduşi din Bohemia, iar o parte din muncitori erau localnici. Această fabrică funcţionează până în anul 1936 când se închide. În 1942 îşi reia activitatea, proprietar fiind Domeniile Coroanei. Fabrica este preluată de către alţi acţionari în 1944, până când este naţionalizată, în iulie 1948”, povesteşte Adrian Petre.

Articolele de iluminat, de menaj şi ambalaj constituiau principalele articole din sticlă produse în fabrică.

Un moment important în evoluţia fabricii de sticlă din Azuga l-a constituit angajarea, înainte de primul război mondial, ca inginer la cuptoare, a lui Emerico Montesi.

”Montesy devine directorul artistic al fabricii de sticlărie de la Azuga, funcţie pe care o va deţine până în 1939, anul închiderii temporare a atelierelor şi în acelaşi timp, anul sfârşitului său prematur. În 1923, în timp ce meşterii nemţi, polonezi, cehi şi români lucrau mai ales sticlărie de menaj, frumos decorată prin gravare chimică, Emerico Montesy a înfiinţat un mic atelier de sticlărie artistică, unde lucra piese de tip camée. Între 1924 – 1926, se execută foarte puţine vase, dar în perioada 1929 – 1939, producţia creşte la aproximativ 600 de piese pe an. Montesy şi echipa sa au lucrat plafoniere, bomboniere, vase pentru flori, pulverizatoare de parfum, cupe, boluri, dar şi bibelouri: peştişori, broscuţe, şopârle, din sticlă colorată sau din sticlă în straturi”, arată Peleş.ro

“Este cunoscut faptul că regina Maria, iubitoare a Art Nouveau-ului şi Art Deco-ului, a achiziţionat piese de sticlărie lucrate în aceste stiluri. Tot regina Maria a comandat la Azuga, în perioada 1930 – 1935, un serviciu pentru băut, în stil Art Deco. Deşi piesele nu sunt semnate, ele nu puteau fi create decât de Henri Montesy, care era în acei ani directorul artistic al fabricii şi nu putea lăsa o comandă atât de importantă în seama unui alt creator. Serviciul este din sticlă fumurie (culoare foarte dificil de realizat din punct de vedere tehnic), şlefuită în faţete largi, longitudinale sau radiale, şi cuprinde 51 de piese”, mai scrie Peleş.ro

Casa Regală, care se număra printre acţionari, a comandat la Azuga servicii pentru băut de uz curent, care se află, în mare parte în patrimoniul Muzeului Naţional Peleş. Este vorba despre pahare pentru şampanie, vin, coniac, lichior, ţuică, oranjadă, apă gravate cu cifruri diferite (ale regelui Carol I, regelui Ferdinand, regelui Carol II, prinţului Dimitrie Ghica), la care se adaugă boluri, flacoane şi carafe.

Din anul 1953 unitatea şi-a schimbat profilul devenind fabrică producătoare de ambalaj (butelii şi brocane) cu trei cuptoate de topire a sticlei.
În 1985, a fost pusă în funcţiune o nouă capacitate de producţie pentru sticlărie de ambalaj, acest fapt ducând la creşterea numărului lucrătorilor care se cifra, la sfârşitul anului 1989 la 1230 de persoane.

„Fabrica de sticlă, denumită după 1981, SC STIAZ SA, a produs articole de ambalaj din sticlă, de orice fel, şi vase decorative GALLE, produse apreciate atât pe piaţa internă cât şi pe piaţa externă. Articolele decorative tip Galle, în marea lor majoritate articole de serie mică şi unicate, practic au reuşit să ajungă în toate colţurile lumii. În 1999, odată cu procesul de închidere operaţională totală a fost disponibilizat tot persoanalul societăţii. Cert este că la sfârşitul anului 2005, societatea avea mari datorii restante şi nu s-a mai putut redresa” , a declarat Adrian Petre

Autorităţile spun că după anul 1989, întreaga economie a oraşului Azuga a avut de suferit. Acum, pe amplasamentul fostei Fabrici de Sticlă, în strategia locală de dezvoltare a oraşului Azuga, se are în vederea costruirea unui Complex Rezidenţial de locuinţe.

Până atunci, însă, rămâne un schelet de beton care aminteşte vag că acolo, pe vremuri, era o industrie înfloritoare. Şi o fabrică a cărei produse erau căutate în toată lumea.

Campania #CentenarulRosu vă oferă în următoarele materiale documentar detalii despre coloşii comunişti înlocuiţi cu mall-uri, dar şi despre firmele mari din perioada comunistă şi ce a rămas din ele.