#CentenarulRosu: În ce s-a transformat Securitatea, după 100 de ani de existenţă (I)

Securitatea. Începuturile

Începuturile Securităţii române sunt legate de instaurarea ocupaţiei sovietice comuniste. Cu concursul direct al ofiţerilor NKVD, coordonaţi de generalul Dimitri Gheorghievici Fedocikin, au fost înfiltrate treptat structurile Poliţiei, Jandarmeriei, Serviciului Special de Informaţii şi Biroul II din cadrul Contrainformaţii Militare. Au fost folosite elemente cuprinse în Gărzile de Apărare Patriotică, organizaţii paramilitare de stânga conduse de agentul sovietic Emil Bodnăraş, scrie Mediafax.

• Copiii neandethalieni ar fi colecționat fosile la fel cum cei de azi colecționează abțibilduri
• „Fluierul morții” al aztecilor are un efect ciudat asupra creierului uman

La 27 aprilie 1945 Petru Groza semna ordinul de punere a Serviciului Special de Informaţii (organismul existent) sub controlul secretarului general Emil Bodnăraş. SSI fusese constituit „din personal civil, iar pentru personalul militar era secondat de Ministerul de Război, la recomandarea secretarului general”. Director al SSI a fost numit un agent sovietic, Serghei Nikonov. SSI era organizat în patru secţiuni, ulterior direcţii, şi, un secretariat. Prima secţiune avea rolul de a obţine „orice fel de informaţii externe, de natură politică, economică, socială, militară” şi de „a controla toate oficiile diplomatice din străinătate. Era subordonată în trei departamente, organizate pe baze geografice: Sud, Est, Nord. |n această secţiune nu era inclus şi Oficiul Vizelor de intrare-ieşire şi Paşapoarte folosit ca „mijloc auxiliar de recrutare a informatorilor”. O altă secţiune a SSI se ocupa de culegerea informaţiilor interne şi de activităţile de contraspionaj, civile şi militare. La conducerea acestei conduceri a fost numit Piotr Goncearuc (basarabean de origine rusă, născut la Chişinău, în anul 1911).

Această perioadă se caracterizează prin eliminarea tuturor elementelor nedorite din toate structurile de securitate. La 2 aprilie 1945, „Scânteia” anunţa că au fost arestaţi câteva sute de ofiţeri de poliţie şi contraspionaj care se făceau vinovaţi de „dezastrul în care se află ţara”.

După 6 martie 1945, Direcţia Poliţieri de Siguranţă, subordonată în continuare Direcţiei Generale a Poliţiei din cadrul Ministerului de Interne, a fost organizată în patru departamente, denumite Servicii. Primul urmărea mişcările şi activităţile pe care le făceau străinii, al doilea urmărea persoanele suspectate de activităţi subversive, al treilea intercepta corespondenţa, iar cel de-al patrulea asigura contactul radio în interiorul organizaţiei. În 1946 a fost atasată la DPS o nouă „brigadă specială mobilă” pentru a asigura transportul prizonierilor al căror număr creştea rapid datorită „epurărilor” masive.

Pentru a veni în ajutorul efectelor Poliţiei, reduse drastic de sovietici la 7.500 de cadre, în 28 februarie 1945 au fost create comitetele cetăţeneşti. Acestea şi-au luat cu de la sine putere dreptul de a legitima oamenii pe stradă, de a percheziţiona locuinţele, de a se amesteca în viaţa oamenilor după bunul plac.

1948 – 1965 Securitatea are mii de angajaţi

În 30 august 1948, prin Decretul nr. 221 era înfiinţată Direcţia Generală a Securităţii Poporului (DGSP) ce urmărea „apărarea cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii PRP contra uneltirilor duşmanilor din interior şi exterior”.

DGSP era alcătuit din zece direcţii după cum urmează: Direcţia a-I-a de informaţii interne; Direcţia a-II-a contraspionaj; Direcţia a-III-a contrainformaţii penitenciare şi miliţie; Direcţia a-IV-a contrainformaţii militare; Direcţia a-V-a de cercetări penale; Direcţia a-VI-a pentru paza Guvernului; Direcţia a-VII-a tehnică; Direcţia a-VIII-a cea de cadre, era un fel de securitate a Securităţii, urmărind activitatea şi viaţa personală a ofiţerilor din DGSP; Direcţia a-IX-a politică;

Direcţia a-X-a, cu funcţii administrative, de contabilitate, secretariat şi cifru.

Structurile de informaţii externe şi contrainformaţii erau asigurate de servicii speciale încadrate în Direcţiile I şi IV, subordonate Consiliului de Miniştri. Aportul central era dublat de douăsprezece Direcţii, câte una în fiecare regiune a ţării, după noua împărţire administrativ-teritorială, la care se adaugă o a treisprezecea în Capitală. Cele douăsprezece „regionale” de Securitate aveau în subordine direcţiile judeţene. La fiecare Direcţie centrală sau regională a Securităţii, câte doi consilieri sovietici, ofiţeri ai KGB supervizau fiecare acţiune a aparatului represiv comunist.

Activitatea DGSP era supervizată de un grup de consilieri sovietici. Consilierul şef a fost, între anii 1949-1953, Aleksandr Sakarovsky, cel care, în anul 1956 ajungea în fruntea KGB-ului. Tot în anul 1948 a fost numit ambasador al URSS la Bucureşti, Serghei Kavraradze, care făcea parte din KI (Serviciul de Spionaj sovietic, condus de Vyaceslav Molotov, şi adjunctul lui Fedotov). Kavraradze coordona activitatea agenţilor sovietici de la Bucureşti, atât a celor civili (MGB), cât şi a celor militari (GRU).
După înfiinţare, DGSP număra 1.151 ofiţeri, dintre care 848 făceau parte din staff-ul tehnic sau din personalul de întreţinere. Chiar şi frizerii, dentiştii, dactilografii, bufetierii aveau gradul de sergent-major. Direcţiile regionale numărau împreună 2.822 ofiţeri, două treimi fiind personal manual şi auxiliar. Aceste cifre nu-i includ pe miile de informatori care făceau ca Securitatea să funcţioneze cât mai bine.

În 7 februarie 1949, se înfiinţează Comandamentul Trupelor de Securitate, aflat sub autoritatea Ministerului de Interne.
Direcţia Generală a Miliţiei (DGM) a fost înfiinţată la 23 ianuarie 1949, înlocuind Poliţia şi Jandarmeria, şi aceasta sub autoritatea Ministerului de Interne. Comandant al DGM a fost numit un rus, Pavel Cristescu. Printre altele, Miliţia avea datoria de a elibera permisele de rezidenţă, modalitate prin care se exercita un control strict asupra deplasărilor populaţiei dintr-un loc într-altul şi se facilita urmărirea „suspecţilor” şi pregătirea lor pentru deportare.

În 1951, DGSP avea în schemă 15.280 posturi, în care erau încadraţi 4.173 muncitori, 143 foşti muncitori agricoli, 3,484 ţărani săraci, 508 ţărani mijlocaşi, 853 funcţionari, 131 meseriaşi, 107 comercianţi, etc..

Securitatea lui Ceauşescu 1965-1989

În martie 1965, locul lui Dej a fost luat de Nicolae Ceauşescu. Una din primele sale măsuri importante a fost înlăturarea treptată a grupului Drăghici de la putere (în martie 1965, în şedinţa Biroului Politic pentru numirea lui Ceauşescu în postul de secretar general al PCR, Alexandru Drăghici a fost singurul care s-a abţinut). Ceauşescu şi-a îndreptat mai întâi atenţia asupra Ministerului Afacerilor Interne (MAI) şi a Departamentului Securităţi (DS).

Prin promulgarea Constituţiei din iunie 1965, noua denumire a ţării era Republica Socialistă România. Prin urmare MAI şi DS trebuiau să ţină cont, în desfăşurarea activităţii, de principiile „legalităţii socialiste”. Perioada puterii nelimitate lua astfel sfârşit. Partidul trebuia să controleze totul. O lună mai târziu (iulie 1965) Ceauşescu modifică şi statutul PCR. Conform uneia „un membru de partid nu poate să deţină decât o singură funcţie de conducere în partid sau în stat”. Odată adoptat acest articol, Drăghici a fost obligat să lase locul adjunctului său, Cornel Onescu, la conducerea MAI. Drăghici rămânea, în continuare, membru al secretariatului PCR, ocupându-se de supravegherea activităţii civile şi militare, împreună cu Vasile Patilineţ. Înlăturarea definitivă a lui Drăghici s-a produs în iunie 1967, când i s-a sugerat că ar fi mai bine să plece într-o vacanţă în Occident, vreme în care Ceauşescu a convocat o plenară fulger a CC al PCR. A fost prima oară când s-a apreciat, în mod oficial, că în activitatea Securităţii au existat, la început erori. „A fost la început o lipsă de discernămînt politic în activitatea organelor de Securitate, fără a se fi făcut distincţie între activităţile ostile, îndreptate împotriva cuceririlor revoluţionare ale poporului şi unele manifestări care ţineau de procesul natural de transformare a conştiinţei şi modului de gândire al populaţiei ajungîndu-se chiar la interferenţe ale Securităţii în viaţa partidului, ceea ce a adus grave prejudicii partidului”.

Una din concluziile desprinse de aici a fost necesitatea controlului PCR asupra activităţii MAI. Astfel, DS a trecut sub controlul noului Consiliu al Securităţii Statului (CSS), supravegheazt îndeaproape de PCR (Decretul 710 din 22 iulie 1967). DS rămânea tot în cadrul MAI, dar cu preşedinte propriu, cu rang de ministru şi calitate de viceprim-ministru şi trei vicepreşedinţi. La 13 septembrie 1967, are loc o reorganizare a DS, (Rezoluţia nr. 2306 a Consiliului de Miniştri). Principala shimbare constă în contopirea Direcţiilor I (informaţii interne) şi II (contraspionaj economic) în Direcţia Generală de Informaţii Interne şi a Direcţiilor III (contraspionaj) şi IV (contraspionaj în armată) în Direcţia Generală de Contraspionaj.

Pe 3 aprilie 1968, CSS capătă un statut de independenţă cu principalele atribuţii: „apărarea securităţii de stat împotriva actelor de sabotaj, diversiune, subminarea economiei naţionale şi împotriva serviciilor secrete străine, contraspionaj în armată, protecţia membrilor Guvernului şi a conducerii PCR”. Activitatea DS rămânea subordonată CSS, având o structură neschimbată, cu unele mici excepţii: introducerea unui Centru de informare şi documentare şi a unui Centru de cercetare psihologică destinat „”îmbunătăţirii” tehnicilor de interogare.

În fruntea CSS a fost pus Ion Stănescu, om al lui Ceauşescu, cel care în aprilie 1972 ajungea la conducerea Ministerului de Interne şi generalul-locotenent Grigore Răduică, ofiţer DS.

Ceauşescu, urmărit de Securitate. Operaţiunea “Jarul”

Potrivit volumului 2 din Studiul introductiv semnat de Elis Neagoe-Pleşa şi Liviu Pleşa al colecţiei de documente din arhivele secrete ale comunismului “SECURITATEA. Structuri – cadre. Obiective şi metode” apărut sub auspiciile Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor, încrederea lui Ion Ceauşescu în Ion Stãnescu, preşedintele Consiliului Securităţii Statului al RSR (1968-1972), ministru de interne (1972-1973), avea sã se ruineze în martie 1973, când a izbucnit scandalul legat de sinuciderea doctorului Schächter, medicul personal al lui Ceauşescu. Securitatea a fãcut numeroase presiuni pentru a-l atrage la colaborare, dar medicul a refuzat de fiecare datã sã devinã informator. Medicul a ajuns să se plângă şi lui Nicolae Ceauşeşcu de presiunile asupra lui, iar liderului P.C.R. a cerut ca Schächter sã fie lãsat în pace. Nu s-a întâmplat totuşi, iar în cele din urmă medicul a decis să îşi pună capăt zilelor.

Atunci a aflat Nicolae Ceauşescu faptul că era la rândul său ascultat de Securitate. Sursa citată relatează că “în cercetãrile efectuate dupã consumarea acestui eveniment, Ceauşescu avea să descopere faptul cã Securitatea alcătuise mai multe dosare care conţineau informaţii despre starea de sănătate a liderilor partidului. Dictatorul îşi manifesta uimirea faţã de cele constatate: „vãd, cu mirare, cã este consemnatã şi convorbirea mea cu Moghioroş la spital, când omul era pe moarte” fiind siderat de faptul cã în dosare se precizau chiar informaţii de genul „pacientul Nicolae Ceauşescu este împotriva oricărui medicament injectabil“.

În urma acestui incident, Ion Stănescu a fost demis din funcţia de ministru de Interne şi exclus din Comitetul Executiv al C.C. al P.C.R. A fost demis şi Nicolae Pleşiţã din fruntea Direcţiei a VIII-a, care era responsabilã cu securitatea personalã a conducãtorilor, direcţie care a fost reorganizatã,

În 17 martie 1973, în fruntea Ministerului de Interne a fost numit Emil Bobu, fostul consilier al secretarului general al P.C.R., care se va dovedi a fi una dintre persoanele cele mai fidele conducãtorului partidului. Prezent la şedinţa Colegiului
Ministerului de Interne din 15 martie 1973, Ceauşescu a criticat deschis folosirea de cãtre Securitate a membrilor de partid pe post de informatori, subliniind faptul cã aceasta se putea face doar cu aprobare specialã.

În consecinţã, una dintre primele mãsuri importante luate de Emil Bobu a fost cea referitoare la distrugerea dosarelor de informatori ale membrilor de partid. Pentru început, ordinul s-a aplicat doar la Direcţia de Informaţii Externe, apoi el a fost extins la toate compartimentele Securitãţii. Aceste operaţiuni, derulate la ordinul lui Ceauşescu, au purtat numele de cod „Jarul“ sau„Cenuşa“. Efectul acestor mãsuri a constat în întãrirea controlului P.C.R. asupra Securitãţii, care îşi pierdea din prerogative, nemaiavând dreptul sã recruteze informatori din rândul membrilor de partid.

Cu toate acestea, Securitatea a continuat sã foloseascã informatori membri de partid, de regulã cu aprobarea secretarilor organizaţiilor din care aceştia fãceau parte. În unele cazuri, când Securitatea primea informaţii de la membri de partid, se preciza faptul cã acestea au fost furnizate de o „persoanã de încredere“.

În scurt timp, ca un efect al cazului Schächter, prin Decretul nr. 362 din 27 iunie 1973, a avut loc o nouã restructurare a Securitãţii, cea mai importantã modificare survenitã fiind desprinderea Direcţiei de Informaţii Externe de celelalte organe de Securitate, aceasta devenind astfel un organism independent. Modificãri au apãrut şi în organigramele compartimentelor judeţene de Securitate, unele funcţii fiind desfiinţate.

În partea a doua #CentenarulRosu Securitatea, după 100 de ani.Cum a apărut şi în ce s-a transformat “Big Brother” aflaţi detalii despre modul în care se făcea selecţia viitorilor angajaţi ai Securităţii şi cum îşi formau aceştia reţelele de informatori, astfel încât să ştie despre fiecare cetăţean român ce vorbeşte, cu cine se întâlneşte, dacă are cunoştinţe în străinătate sau dacă ar putea aduce atingere intereselor de partid.