Comandanţii care au revoluţionat arta războiului
Filip al Macedoniei
Sursa: Wikimedia Commons
Alexandru cel Mare a fost unul dintre cei mai faimoşi şi de succes lideri din Macedonia. Însă istoricii consideră că la baza succesului său s-a aflat munca tatălui său, regele Filip al-II-lea. Filip a preluat puterea într-o perioadă în care militarii civili apărau oraşele greceşti, notează War History Online. Creşterea unităţii politice şi administrarea mai bună a ţării i-au permis să conducă o armată imensă formată din subordonaţi şi trupe aliate. Spre deosebire de majoritatea oraşelor greceşti, Macedonia era guvernată de monarhie şi era văzută de restul Greciei ca fiind o ţară primitivă. Filip a realizat la scurt timp care era slăbiciunea armatei din ţara sa, aşadar a învăţat din experienţele trecute că soldaţii trebuie remodelaţi pentru a lupta ca o forţă comună. Timp de trei ani, Filip a fost (367 î.Hr.) ostaticul tebeilor, unde a fost martor al faimoaselor tactici militare ale comandanţilor Epaminondas şi Pelopidas. Utilizând experienţa trăită, a reuşit să-şi reorganizeze armata din Macedonia.
Acesta a reuşit să crească numărul soldaţilor de la 10.000 la 24.000 şi al cavaleriei de la 600 la 3.500. Pentru a oferi soldaţilor o senzaţie de unitate, acesta le-a furnizat uniforme. Filip a recrutat ingineri care au lucrat la dezvoltarea armamentului, inclusiv la dezvoltarea catapultelor. După reorganizarea armatei, comandantul s-a concentrat pe refacerea capitalei Pella, a invitat poeţi, scriitori şi filozofi. Însă principala îngrijorare a lui Filip a rămas siguranţa Macedoniei. Conform Ancient.eu, în 357 î.Hr. i-a înfuriat pe cetăţenii atenieni după ce a capturat colonia Amfipolis, astfel dobândind minele de aur şi argint ale acestora. În perioada de cucerire a Greciei, Filip şi-a făcut timp şi pentru a se căsători de şapte ori. Cea mai faimoasă dintre soţiile sale a fost Olimpia, mama viitorului cuceritor al Persiei.
Carol al-VIII-lea al Franţei
Deşi nu era un inginer, regele Carol al-VIII-lea a canalizat aptitudinile inginerilor din ţara sa pentru a transforma modul în care era utilizată artileria. În 1494 a pus bazele primei forţe armate realizată prin intermediul noii sale metode standardizate. Armele din bronz erau robuste, fiind rezistente la presiunea puternică exercitată de încărcătura prafului de puşcă. Prin noua sa tehnică, armele puteau trage pe distanţe mult mai mari. Faţă de tunuri, noile arme nu reprezentau un pericol pentru utilizator. În ciuda forţei, erau suficient de uşoare pentru a putea fi cărate pe câmpul de luptă. Armele puternice i-au permis lui Carol să distrugă fortăreţele din Italia. Astfel, comandantul francez a pus bazele artileriei.
Frederic cel Mare
Fiu al unui tată abuziv, Frederic al-II-lea a devenit un personaj important din istoria ascensiunii Prusiei. Acesta a combinat tehnicile militare invăţate de la tatăl său cu gândirea iluministă franceză, însă viaţa sa nu a fost lipsită de controverse, notează National Geographic
După moartea lui Frederic I-ul din 1740, fiul şi succesorul său a preluat tronul, iar prin intermediul strategiilor sale militare a reuşit să consolideze rolul Prusiei ca o putere militară de temut din Europa. Precum majoritatea liderilor, Frederic era un om al contradicţiilor. În unele dintre cărţile sale scrise în franceză, Frederic critica strategiile de exploatare a lui Niccolo Machiavelli, folosite asupra soldaţilor. În 1740, Frederic uimeşte Europa în timpul lansării unei invazii surpriză în zona bogată a Sileziei, care în aceea perioadă aparţinea Austriei habsburgice. Acţiunea sa a declanşat Războiul Succesiunii Austriei, care a durat opt ani. Conflictul a fost încheiat în 1748, atunci când Silezia a fost cedată Prusiei.
Frederic al-II-lea al Prusiei şi-a obţinut denumirea de ,,Frederic cel Mare” datorită modului în care a transformat armata Prusiei într-o maşinărie de război. La baza succesului lui Frederic au stat disciplina şi antrenamentele. Prin intermediul eforturilor sale, Frederic a creat trupe care puteau mărşălui şi lupta împreună eficient. Strategiile sale au fost urmate de victorii, precum cea de la Leuthen din 1757.
Napoleon Bonaparte
Napoleon a influenţat puternic lumea politică europeană a secolului XIX. A devenit faimos pentru faptul că dormea trei ore pe noapte, fiind capabil ca, în toiul celei mai aprige bătălii, să aţipească vreme de 10 minute, pentru ca mai apoi, refăcut complet, să ia deciziile cele mai potrivite. Napoleon era un vizionar, atât cu privire la sine, cât şi cu privire la ţara sa. Visa să devină o figură istorică asemăntăroare celei lui Iulius Caesar sau Alexandru cel Mare. În timpul primelor sale campanii de cucerire, Napoleon a fost un comandant agil, flexibilitatea şi inteligenţa fiind caracteristicile strategiilor sale. Însă după trecerea anilor, agilitatea sa mintală a scăzut. A încercat în mai multe rânduri să câştige lupte prin trimiterea a sute de soldaţi în faţa armatei inamice, notează War History Online. Astfel, Bonaparte şi-a pierdut o mare parte din soldaţi şi bătălii.
Inovaţiile din perioada de conducător a lui Napoleon au vizat, în primul rând, artileria. Acesta a preferat să-şi concentreze armele către o singură formaţiune, axându-se pe distrugerea punctelor cheie din linia inamică.
Fiind considerat un maestru al manevrelor şi al motivaţiei, strategia sa militară a fost studiată timp de mulţi ani. Îndrăzneţ, rapid şi acceptând să-şi asume riscuri pentru obţinerea succesului, Bonaparte a transformat tacticile de război din Europa. Tacticile sale au ajuns chiar şi în America, fiind studiate în timpul Războiului Civil.
Condiţiile în care a murit marele lider francez, la vârsta de 51 de ani, sunt şi acum neclare. Există două teorii populare în această privinţă. Una dintre ele explică moartea lui Bonapare ca fiind posibilă în urma otrăvirii cu arsenic. Cealalta pune decesul lui pe seama unui cancer la stomac.
Baronul Roşu
Manfred von Richthofen s-a născut pe 2 mai 1892 în Kleinburg, o provincie a Sileziei Inferioare. Încă din copilărie, Manfred era atras de trasul la ţintă şi de armele de foc. Talentul său din copilărie, exersat prin vânarea cerbilor şi a păsărilor de apă, s-a dovedit a fi un coşmar pentru inamicii care i-au stat în cale.
În ziua de Crăciun a anului 1915, Manfred absolvea cu brio cursurile de piloţi de vânătoare de la Doberitz. Cursul vieţii tânărului s-a schimbat în momentul în care l-a întâlnit pe faimosul Oswald Boelke, pilotul german care reuşise să doboare până în acel moment 40 de piloţi inamici. Boelke căuta tinere talente, iar la scurt timp Manfred a fost aruncat în focurile luptei .
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, lupta la sol era obişnuită, însă în aer puteau fi create noi manevre şi inovaţii. Baronul Manfred von Richthofen, cunoscut sub pseudonimul Baronul Roşu, a fost unul dintre aşii aviaţiei din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. Pilotul a creat noi manevre şi tactici pentru luptele în formaţie. El a fost cel care a început tradiţia pictării aeronavelor în culori aprinse, unitatea sa obţinându-şi renumele de ”Circul Zburător”.
Heinz Wilhelm Guderian
Sursa: Wikimedia Commons
Heinz Guderian s-a născut pe 17 iunie 1883 în Kulm, Germania. După ce şi-a îndeplinit serviciul militar în timpul Primului Război Mondial, Guderin a rămas în armată, fiind fascinat de armamentul de război. După ce i-a atras atenţia lui Adolf Hitler în 1935, a reuşit să-şi pună în aplicare multe dintre ideile sale. Conform Britannica, prima idee conceptualizată de Heinz a fost Achtung! Panzer! (Atenţie! Tancuri!). Maşinăria încorpora mai multe teorii propuse de generalul britanic J.F.C. Fuller şi generalul Charles de Gaulle. Cei doi comandanţii militau pentru crearea unei maşinării care să ofere sprijin motorizat infanteriei în timpul mobilizărilor.
În noiembrie 1938 este numit comandant al trupelor germane. Strategiile sale fiind implementate în timpul campaniei poloneze din septembrie 1939, moment în care Franţa a fost eliminată din război.
Înţelegând puterea tancurilor în timpul Primului Război Mondial, Heinz Guderian a devenit un lider al dezvoltării tancurilor de război. Una dintre primele sale preocupări a fost lipsa comunicării dintre soldaţii aflaţi în tancuri. Utilizându-şi experienţa, a dezvoltat un sistem sigur de comunicare prin radio pentru a putea coordona bătăliile. Invenţia lui Guderian a condus către faimosul Blitzkrieg.
Alexandru cel Mare
Fiul al lui Filip al-II-lea şi al reginei Olimpia , Alexandru cel Mare a fost educat de către Artistotel. De la vârsta de 18 ani, prinţul a preluat comanda Cavaleriei Companionilor şi l-a ajutat pe tatăl său să-i înfrângă pe atenieni şi tebani. După moartea tatălui său, Alexandru a primit sprijinul armatei macedone pentru elimineare inamicilor şi asigurarea locului la tron. Geniul militar al lui Alexandru îl face pe acesta unul dintre cei mai faimoşi comandanţi din istorie. A încercat să perfecţioneze armata moştenită de la tatăl său.
Tehnicile sale în luptă erau marcate de rapiditate, inteligenţa sa logistică şi modul de comunicare al operaţiunilor. Însă, comandantul era precaut, deşi putea ataca Asia imediat după preluarea armatei, a decis să mai aştepte doi ani, asigurându-şi zonele de coastă din Anatolia şi Levant. Astfel, comandantul se asigura că forţele navale persane nu i-ar fi blocat ascensiunea către Europa. Cuceririle lui Alexandru au dus la formarea unei legende în jurul său, care a fost văzut ca un standar după care ceilalţi lideri îşi măsurau puterea.
Hannibal
Conform History, Hannibal a fost singurul om care a reuşit să îi înveţe pe romani ce era teama. Din acţiunile temutului războinic au apărut poveşti pe care mamele din acele vremuri le spuneau copiilor pentru a se teme de generalul cartaginez. În 219 î.Hr., Hannibal din Cartagina a condus un atac asupra Sagunt, un oraş independent aliat al Romei. Acţiunea sa a dus la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Punic. Generalul şi-a îndreptat armata masivă prin Munţii Pirinei şi Alpi către centrul Italiei, în cadrul uneia dintre cele mai faimoase campanii din istorie.
După o victorie notabilă obţinută la Cannae în 216 î.Hr., Hannibal şi-a consolidat poziţia în sudul Italiei, însă generalul nu a continuat atacul către Roma. Romanii s-au regrupat şi au alungat cartaginezii din Spania, pornind o invazie în Africa de Nord. În 203 î.Hr., Hannibal a abandonat confruntarea din Italia pentru a apăra Africa de Nord, moment în care a suferit una dintre cele mai devastatoare înfrângeri în cadrul bătăliei de la Zama. Deşi tratatul care concluziona că cel de-Al Doilea Război Punic a pus capăt statutui Cartaginei ca putere imperială, Hannibal a continuat să încerce să-şi îndeplinească visul de distrugere a Romei până la moartea sa din 183 î.Hr.
Attila Hunul
Născut în Ungaria de astăzi în anul 406, Attila Hunul a fost rege al Imperiului Hunic şi a devastat ţinuturile de la Marea Neagră şi Mediterană. Poreclit ”Flagellum Dei” (”Biciul lui Dumnezeu”), Attila şi-a consolidat puterea după ce şi-a ucis fratele pentru a putea fi singurul succesor la tron. După moartea unchiului său în 434, Attila şi fratele său au preluat puterea asupra Imperiului Hun. Prin primul decret propus, Attila dorea să facă pace cu estul Imperiului Roman. Pentru a se menţine pacea între Huni şi Romani, împăratul Theodosius trebuia să plătească anual 700 de galbeni. Câţiva ani mai târziu, Attila a susţinut că tratatul a fost încălcat şi a pornit o serie de atacuri devastatoare asupra estului Romei. Atacul lui Attila, ajungând aproape de Constantinopol, îl forţează pe Theodosius să plătească 2.100 de galbeni pe an.
După pacea din 443, hunii s-au retras în Ungaria. Sursele sunt incerte în ceea ce priveşte ce s-a întâmplat în următori ani. Scriitorul roman Priscus afirmă că ,,Bleda, regele hunilor, a fost asasinat ca urmare a comploturilor organizate de către fratele său Attila’’. În următorii ani, Attila a condus noi atacuri asupra Imperiului Roman.
În 451, circa 209.000 de soldaţi huni au încercat să invadeze Gaul. Însă parteneriatul dintre generalul Flavius Aetius şi regele vizigoţilor, Theodoric I, a reuşit să îl înfrângă pe hun în bătălia din Catalunia. În ciuda acţiunilor sale de temut din timpul vieţii, Attila a suferit o moarte oribilă. În noaptea nunţii, din 453, bărbatul a mâncat şi băut. A doua zi, soldaţii săi l-au găsit mort în camera sa. Aparent, Attila ar fi sângerat pe nas în timpul nopţii şi s-ar fi înecat cu propriul sânge.