Mesajul secret din caligrafia colonialiştilor europeni. Ce ascundea scrisul acum câteva secole?
Există însă raţiuni culturale şi sociale care au determinat aceste forme, dar şi diferenţele dintre ele. Un anumit fel de a scrie desemna o anumită categorie socială, precizează Atlas Obscura.
În cartea sa numită Handwritting in America: A Cultural History, istoricul Tamara Thornton precizează că „chiar stilul în care literele sunt scrise era detrminat de locul cuiva în societate”.
Exista un mod sistematic în Noua Anglie care ţinea la aceste fonturi, mulţumită unor profesori caligrafi numiţi penmen, care avea scopul de a învăţa membrii fiecărei categorie socială felul în care trebuiau să scrie. Spre exemplu, comercianţii aveau un scris puternic şi larg, literele femeilor trebuiau să fie mici şi nuanţate, dar bărbaţii din clasa socială înaltă scriau cum doreau.
Thornton adaugă faptul că o persoană „putea evalua semnificaţia socială a scrisorii prin felul în care aceasta era scrisă”.
Felul în care coloniştii scriau este important pentru a înţelege constituţia comunităţilor extrem de variate, care în ultimă instanţă au dus la formarea Statelor Unite ale Americii.
Un grup aparte în acest sens este reprezentat de purtiani. E. Jennifer Monaghan precizează, în cartea sa numită Literacy Instruction and Gender in Colonial New England, că puritanii (dar şi alţi colonişti) vedeau scrisul şi cititul ca două lucruri total diferite. Pentru aceştia, cititul era o aptitudine al cărui scop trebuia să ducă în ultimă instanţă la cititul Bibliei. Spre deosebire, scrisul era învăţat ca proces secundar, şi nu toţi membrii comunităţii aveau acest privilegiu. Procesul de scriere în secolele XVI, XVII şi XVIII era considerat mai degrabă unul pur practic decât un proces de creaţie.
Astfel, orice artă care exista în jurul scrisului avea mai degrabă în vedere forma şi nu conţinutul textului. Practic, scrisul era considerat un fel de meşteşug – o aptitudine care îi permitea să îşi practice meseria. Aşa cum aceste meserii erau diferite şi scrisul era altfel în funcţie de meserie. Aceste stiluri care s-au format se numeau „mâini” (hands).
Istoria scrisului în feluri distincte a început în Evul Mediu
Scrisul, în general, şi forma scrisului în particular, a fost jucat un rol cultural şi religios chiar din perioada medievală a Europei. Autorităţile Bisericii au impus un anumit stil de font, acum numit stilul gotic, pentru documentele religioase. Diferenţele au început odată cu laicizarea acestuia, scribii în drept dezvoltându-şi propriul stil pentru ca cititorii să facă diferenţa cu uşurinţă.
Odată cu răspândirea acestei îndeletniciri şi la alte clase sociale, scrisul a devenit mai cursiv, mai subţire şi mai uşor de citit, fiind numit stilul italic. Laetitia Yeandle a scris în cartea sa The Evolution of Handwriting in English-Speaking Colonies in America că acest scris „era plăcut pentru ochi şi uşor de citit”.
Stilul gotic a devenit învechit la sfârşitul secolului al XVII-lea, deşi a fost menţinut de avocaţi, probabil pentru a da senzaţia de impenetrabilitate sau chiar să insufle ideea unei tradiţii.
Nu toţi se încadrau într-un stil anume
Deşi comercianţii, oamenii de afaceri şi alte persoane lucrau din greu pentru a-şi perfecţiona scrisul, cei care erau definiţi mai degrabă de titlul lor decât de meserie, aveau abordarea total opusă. Cea mai bună metodă prin care oamenii din clasa superioară din colonii să-şi dovedească statutul aristocratic era să pară că munca lor se desfăşura fără efort. Aceştia refuzau deseori să angajeze un caligraf pentru a arăta că nu aveau nevoie să înveţe o meserie.
Chiar s-a ajuns la ceea ce spune caligraful John Jenkins în 1813: „este regretabil că s-a ajuns în ultimii ani să fie chiar o modă să scrii urât şi aproape nelizibil”.
Aşadar, forma literelor „ţinea oamenii la locul lor”, după cum notează Thornton, fiind un bun control social, relevant în secolele trecute.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:
7 indicii prin care scrisul îţi poate arăta că suferi de o boală – FOTO