Cum s-au pocăit ţiganii gabori

În condiţiile în  care în Transilvania medievală apartenenţa religioasă era percepută implicit şi impersonal ca o marcă identitară din perspectivă naţională, iar instituţiile eclesiastice îşi erijau rolul mesianic în desăvârşirea afirmării naţionale, ţiganii nomazi erau pentru preot, pastor sau instituţie pe ansamblul ei acel paria care ar infecta moral comunitatea religioasă din subordine.

Autorităţile, sensibile la poziţia bisericii, vor lua, în consecinţă, măsuri represive cu scopul de a-i alunga pe cei consideraţi alterarea palpabilă a umanităţii sau sinonimii răului, acţiuni represive care nu le-a modificat atitudinea faţă de practicarea creştinismului şi respectul faţă de sedentari, ci i-a provocat la un exerciţiu mai intens al prefăcătoriei şi adaptării cameleonice la situaţii limită, din dorinţa de a fi toleraţi şi acceptaţi. Nici din acest punct de vedere starea de fapt din Transilvania nu este atipică, producându-se şi aici o adoptare de circumstanţă a religiei locuitorilor satelor în care ţiganii şătrari poposeau, convertire conjuncturală, fără continuitate temporală, care le facilita însă comunicarea cu ceilalţi.

Dacă bisericile tradiţionaliste şi cele protestante nu au avut forţa, dorinţa sau interesul de ai transforma în membrii practicanţi pe gabori, acest lucru îl vor reuşi bisericile neoprotestante, în special cea adventistă. Perioada de pionierat în România a cultelor neoprotestante s-a caracterizat printr-o fecundă activitate misionară, în ciuda persecuţiilor comuniste, numărul membrilor convertiţi din alte culte fiind semnificativ, statutul marginal al neoprotestanţilor, viaţa boemă a membrilor care incipient promovau nu doar la nivel teoretic egalitatea totală între fraţi, componenţi ai unei imense familii, viziune materializată printr-un tratament nepreferenţial şi ajutor reciproc, a prins foarte bine la gabori.

Apropierea de divinitate nu se putea manifesta pentru cei doritori de a experimenta şi a aprofunda relaţia om-divinitate într-un colectiv exclusivist. Pe de altă parte, neoprotestanţii adventişti (ne vom referi la ei deoarece cei mai mulţi gabori neoprotestanţi sunt adventişti, urmând din acest punct de vedere penticostalii), periferizaţi social în statul bolşevic, idealişti până la fanatism în răspândirea principiilor religioase, ca orice grup restrâns, au putut, fără falsitate sau rezerve, să-i înţeleagă şi să-i adopte pe noi veniţii.

Oameni, cu excepţiile ce întăresc regula, fără pretenţii elitiste, inconştient adventiştii au umplut golul spiritual al gaborilor şi prin simplu fapt că le-a acordat importanţa cuvenită în biserică, unde membrii marcanţi ai gaborilor se puteau manifesta în voie şi în cadrul serviciului religios. Structura organizării bisericeşti le permitea şi le permite acest lucru, astfel că elitele neamului nu au fost obstrucţionate în dorinţa firească de a-şi exprima autoritatea morală ca prezbiteri sau predicatori printre ai lor.

Marginalii şi-au găsit împlinirea spirituală printre excluşi sau viceversa, şi chiar dacă motivaţia aderării la cultul amintit este diferită, socială sau spirituală, compatibilitatea şi simbioza gabori-adventişti s-a realizat remarcabil, fără a fi însă perfectă. Convertiţii la adventism şi-au schimbat obiceiurile şi statutul social. Printre altele, gaborii au renunţat la necrofagie, practică ancorată în istorie, în condiţiile în care ţiganii nomazi aveau alte tabuuri alimentare, excluzând din alimentaţie de exemplu carnea de cal.

Consumul mortăciunilor, altădată un fenomen general în cadrul neamului, a fost practic eradicat. Omul nou, visul comuniştilor, în esenţă metamorfoza individuală pozitivă, a  reprezentat o realitate transpusă practic prin biserica adventistă.

Gaborii nu au renunţat la judecata ţigănească

Fanatismul cu care neoprotestanţii propovăduiau învăţăturile dogmatice ca efect postum al medierii eclesiastice, exclusivismul relaţional cu divinitatea, confiscarea procesului de mântuire, au reprezentat alte puncte de atracţie pentru gabori, definiţi de un narcisism intrinsec implicit şi în relaţia cu divinitatea protectoare, precum şi fondul spiritual nomad, în care între Dumnezeu şi cărturar nu îşi făcea simţită prea mult prezenţa preotul, iar individul eventual se închina direct, fără tradiţiile şi ritualurile bisericeşti, cei drept cu râvna specifică acestui absenteism vital în trăirea religioasă.    
            
Aderarea unor membrii la religia adventistă nu a determinat dezechilibre puternice în interior, deşi numeroase şabloane cutumiare nu se pretau şi pretează dogmaticii cultului.

Instinctul de grup, tehnica exersată a artei supravieţuirii anistorice, şi-au spus cuvântul, iar gaborii au găsit calea de mijloc, chiar dacă uneori se ajungea şi se ajunge la contradicţii flagrante, la nivel de principii, între propriile tradiţii şi dogma adventistă. De exemplu, gaborii nu au renunţat la judecata ţigănească sau la structura ierarhică, în condiţiile în care la nivel declarativ cultul propovăduieşte egalitatea deplină între membrii, sau la disciplina menţinerii purităţii sangvinice care s-a înăsprit, gaborii protejându-se de fraţii sâmbătari de alte etnii.

Intrinsec, neoprotestantismul a produs mutaţii la nivelul relaţiilor sociale, în sensul că s-au individualizat subgrupuri adventiste sau penticostale, de asemenea exclusiviste, aplicând intracomunitar regulile aplicate extrinsec de către neam celorlalţi. Astfel, gaborii adventişti nu se căsătoresc decât cu adventişti, iar penticostalii cu penticostali.

Când se căsătoresc adventişti cu penticostali, femeia trece la religia bărbatului. Convertirea, în memoria colectivă, s-a făcut prin pasiunea escatologică, efuziunea, intensitatea şi diversitatea rugăciunilor, astfel că în anii ’80, comunităţile de gabori, din localităţile mureşene exponenţiale pentru neam, devin cu predilecţie adventiste.

Convertirea elitelor a poleit percepţia intracomunitară a cultului, lor datorându-li-se de altfel expansiunea teritorială adventistă, în unele oraşe transilvane, expansiune care reprezintă rodul, de această dată, al caracterului educogen al liderilor şi al comunităţilor emblematice.

În ciuda efervescentului focar adventist din arealul mureşan, simbol al neamului gaborilor, nu se poate vorbi de o prevalenţă a bisericii la nivelul neamului. Gaborii au rămas eterogeni religioşi. Mai mult s-ar părea că marele concurent al cultului adventist în lupta prozelită îl reprezintă cultul penticostal. Astfel, viziunea exhaustivă asupra religiei gaborilor nu poate fi limitată doar la analiza adventismului, diversitatea religioasă a neamului menţinându-şi şi în prezent intact exotismul, gaborii mai fiind şi reformaţi, romano-catolici, greco-catolici, ortodocşi, martori ai lui Iehova etc., însă actualmente, în primul deceniu al secolului XXI, accederea în cercurile elitiste respectate în întreaga comunitate, nu doar în subgrupuri, este alimentată într-o mare măsură de apartenenţa la Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, un gabor de rang mare fiind în general un gabor adventist.

De aceea, pedalarea pe o separare istorică inechivocă şi ireversibilă, între apartenenţa la neam şi apartenenţa religioasă, perceperea lor ca două lucruri total distincte, actualmente poate fi contestat de noile realităţi, în condiţiile în care numeroase comunităţi conservatoare arogă adventismului virtuţile unei mărci înregistrate. Doar timpul va elucida însă dacă convertirea adventistă va intra în patrimoniul identitar al grupului în cadrul unui proces ghidat de reguli asemănătoare cu cele de asumare emblematică a altor aspecte definitorii ale neamului, în speţă tradiţii, port, mentalităţi etc.

Gabriel Sala este profesor de istorie-geografie, blogger, jurnalist, cercetător. Absolvent al Universităţii din Oradea, actualmente este profesor la Liceul Tehnologic de Construcţii şi Protecţia Mediului din Arad.