Port Arthur, DOVADA presupusei predilecţii japoneze pentru atacurile-surpriză

Războiul ruso-japonez, care a durat până în 1905, a fost un conflict generat de ambiţiile Imperiului Rus şi ale Imperiului Japonez în privinţa Manciuriei şi Coreii.

 

 

Principalele teatre de război au fost Port Arthur şi Peninsula Liaodong, împreună cu calea ferată care lega Port Arthur de Harbin. Ruşii căutau de multă vreme un port ale cărui ape să nu îngheţe în timpul iernii. Japonezii au intrat în război datorită nevoii strategice de stăvilire a expansiunii ruseşti către Coreea.

La sfârşitului secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, mai multe ţări occidentale intraseră în competiţie pentru influenţă, comerţ sau ocuparea de teritorii în Asia Răsăriteană, în vreme ce Japonia se străduia să se transforme într-o superputere. Statutul de mare putere în acea perioadă depindea, în parte, de accesul la colonii, care asigurau materii prime şi pieţe de desfacere. Asigurarea controlului asupra coloniilor depindea, la rândul lui, de puterea flotelor militare şi comerciale, de porturi cu ape adânci şi cu mai multe dane, care să gazduiască cuirasate tot mai mari şi să asigure aprovizionarea printr-un lanţ de depozite de cărbune, combustibilul necesar motoarelor cu aburi ale vaselor de război.

În timpul negocierilor dinaintea izbucnirii războiului, ruşii au tot tras de timp, refuzând să-i ia în serios pe japonezi. În cele din urmă, japonezii au decis să facă pasul decisiv. În noaptea dintre 8-9 februarie 1904, japonezii au lansat un atac simultan asupra flotei ruse de la Port Arthur şi Chemulpo.

După eşecul negocierilor cu Rusia, Japonia a dat un ultimatum pe 31 decembrie 1903 şi a rupt relaţiile diplomatice pe 6 februarie 1904. Cu trei ore mai înainte ca guvernul rus să recepţioneze ultimatumul, marina japoneză a atacat vasele de război ruseşti ancorate în Port Arthur. Ambele părţi au emis declaraţii de război pe 10 februarie. Din punct de vedere al dreptului internaţional, atacul japonez nu a fost considerat un atac-surpriză datorită prezenţei ultimatumului. Totuşi, după atacul japonez asupra flotei SUA de la Pearl Harbor, atacul de la Port Arthur a fost amintit de multe ori ca dovadă a presupusei predilecţii japoneze pentru atacurile surpriză.

Deşi Imperiul Rus avea în continuare o armată mai numeroasă decât japonezii, înfrângerile succesive le-au zdruncinat încrederea în propriile forţe. În plus, în anul 1905 a izbucnit o mişcare revoluţionară care a zguduit imperiul de-a lungul întregului an şi a ameninţat stabilitatea ţării. Rusia a ales varianta negocierilor de pace, pentru a se putea concentra pe problemele de politică internă.

Rusia avea să piardă toate bătăliile directe. În cele din urmă, Theodore Roosevelt, preşedintele american, a intervenit ca negociator al păcii şi, în august-septembrie 1905, a găzduit conferinţa de pace la Portsmouth, New Hampshire. Încă din ianuarie 1905, Roosevelt scria că dacă Japonia „încearcă să câştige de pe urma victoriei sale în Războiul Ruso-Japonez mai mult decât ar merita, îşi va atrage împotriva sa toate marile puteri, şi oricât de hotărâtă ar fi, nu va putea face faţă unei lumi aliate.”

Conflictul s-a încheiat cu victoria indiscutabilă a Japoniei, care a câştigat majoritatea bătăliilor şi a dus la distrugerea totală a flotei maritime şi a mai multor armate de infanterie ruseşti. Totuşi, sentimentele triumfaliste nipone s-au transformat rapid într-o nemulţumire amară şi revolte populare în momentul în care termenii păcii au fost aduşi la cunoştinţa publicului. La încheierea războiului, ambele părţi beligerante erau vlăguite militar şi economic, iar marile puteri europene priveau cu o deosebită nemulţumire apariţia pe scena politică a unui competitor un plus.

Ţarul a refuzat să plătească indemnizaţii de război Japoniei, iar guvernul de la Tokio, având probleme cu dobânzile împrumuturilor de război, a fost nevoit să cedeze în această privinţă. Astfel, Japonia, deşi a câştigat războiul, a trebuit să se mulţumească cu concesiunea peninsulei Liaodong şi cu jumătate din insula Sakhalin. În plus, Rusia recunoştea Coreea ca făcând parte din sfera de influenţă a Japoniei şi accepta să evacueze Manciuria.

Nemulţumirile populare din Rusia au dus la izbucnirea revoluţiei ruse din 1905, un eveniment pe care ţarul Nicolae al II-lea sperase să-l evite prin adoptarea unor poziţii intransigente mai înainte de începerea negocierilor de pace. Poziţia rusă s-a înăsprit şi mai mult după începerea negocierilor pentru semnarea tratatului de pace.

Tratatul de la Portsmouth, mediat de preşedintele SUA Theodore Roosevelt, a pus capăt în mod oficial războiului. Lipsa unor câştiguri teritoriale semnificative şi a reparaţiilor de război a dus la revolte în întreaga Japonie. Tratatul de pace a adâncit lipsa de încredere a japonezilor în toate naţiunile vest-europene.

Înfrângerea Rusiei a fost privită cu uimire de puterile europene, dar şi de naţiunile asiatice. Faptul că o naţiune ne-europeană a reuşit să înfrângă o supraputere într-un conflict militar de amploare a inspirat încredere numeroaselor mişcări anticoloniale care aveau să apară în întreaga lume. Marile puteri europene, care aveau prejudecăţi rasiste sau naţionaliste, nu au reuşit să înveţe nimic din înfrângerea Rusiei, cauzată, în principal, de superioritatea tehnologică şi tactică a japonezilor în domeniul războiului pe uscat. În schimb, puterile europene aveau să-şi modernizeze flotele.

În timpul războiului, armata japoneză a tratat civilii şi prizonierii de război ruşi bine, fără brutalităţile şi atrocităţile din Al Doilea Război Mondial. Prizonierii coreeni şi chinezi nu s-au bucurat, în egală măsură, de un tratament uman.

Istoricii niponi cred că acest război este un punct de cotitură pentru Japonia şi principalul mijloc pentru înţelegerea eşecului militaro-politic al ţării de mai târziu. Nemulţumirile faţă de condiţiile păcii, care erau considerate mai potrivite pentru o naţiune înfrântă, nu pentru una învingătoare, erau răspândite printre reprezentanţii tuturor claselor sociale, existând un consens, în această privinţă, în societatea japoneză. Atitudinea antieuropeană a crescut în următoarele decenii tot mai mult, cu fiecare act diplomatic al marilor puteri, considerat ori lipsit de consideraţie, sau de-a dreptul batjocoritor de către japonezi.

Surse: Wikipedia, History Today

1773 – S-a născut William Henry Harrison, preşedinte al SUA (d. 4 aprilie 1841).

1874 – A încetat din viaţă istoricul francez Jules Michelet („Istoria Franţei”, „Istoria Revoluţiei Franceze”) (n. 21 august 1798).

1904 – Flota japoneză atacă pe neaşteptate fortăreaţa rusă Port-Arthur. Începe războiul ruso-japonez (-1905).

1934 – A fost instituită Înţelegerea Balcanică, alianţă din care făceau parte România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia. Potrivit Pactului încheiat la Atena, statele semnatare îşi garantau mutual securitatea frontierelor balcanice.

1969 – Primul zbor de încercare al unui Boeing 747.

1990 – Sonda Galileo survolează planeta Venus.

1991 – A încetat din viaţă poetul român Florin Mugur: „Schiţe despre fericire”, „Convorbiri cu Marin Preda”, „Vârstele raţiunii”, „Dansul cu cartea” (n. 7 februarie 1934).

1998 – Preşedintele Georgiei, Eduard Şevardnadze a supravieţuit atentatului îndreptat asupra lui

2002 -A încetat din viaţă Prinţesa Margareta, sora reginei Elisabeta a II-a a Regatului Unit al Marii Britanii (n. 1930)

2008 – A încetat din viaţă Mădălina Sava, jurnalist radio, realizator de emisiuni la Radio România Actualităţi, Antena Bucureştilor şi Radio România Tineret (n. 4 iulie 1967).

2009 – A încetat din viaţă contrabasistul Orlando „Cachaito” Lopez, membru al celebrei formaţii Buena Vista Social Club (n. 1933)