Cum mi s-a arătat fericirea în temniţele comuniste. Interviu cu Emilian Mihăilescu, supravieţuitor al lagărelor de la Periprava şi Gherla

Arhitectul Emilian Mihăilescu este unul dintre supravieţuitorii teribilelor temniţe comuniste. La 22 de ani, pe 18 septembrie 1958, dată pe care şi-o aminteşte fără ezitare, a pornit pe drumul puşcăriei, fiind  unul dintre cei 16 condamnaţi din lotul „Rugul aprins” din care făceau parte şi 8 preoţi călugări, printre care părintele Sofian, Benedict Ghiuş, Andrei Făgeţianu, Felix Dubneac, Dumitru Stăniloaie, Arsenie Papacioc şi, şeful lotului, părintele Daniil. Toţi au primit peste 15 ani de puşcărie.

„Tatăl meu mereu mă avertiza, o s-o păţeşti cu preoţii tăi”, îşi aduce aminte, după mai bine de o jumătate de secol Emilian Mihăilescu, de cum bătea mânăstirile Moldovei cu colegul său George Văsii. Şi a păţit-o. Chiar dacă la început totul i se părea o farsă: „La anchetă, când m-a adus caraliul, toate treburile astea mi se păreau scenarii, chiar am zâmbit.  N-am realizat drama. Lasă că o să-ţi treacă ţie zâmbetul, mi-a zis”.

• „Fluierul morții” al aztecilor are un efect ciudat asupra creierului uman
• Dictatorul care a rescris istoria Spaniei cu deciziile sale controversate şi abile. A fost un militar…

Zâmbeşte. La anchetă, a ajuns printre ultimii, mai exact penultimul. Ochii i se umplu de lacrimi, iar vocea îi coboară înspre capul pieptului. „Vasile Voiculescu, doctorul şi poetul, el era ultimul”, face o pauză apăsătoare.  „Ce om, ce ticăloşi! Un sfânt care trăia printre noi”.

Revine.

„Când s-au terminat aceste interogatorii a trebuit să semnez că s-a terminat ancheta. L-am întrebat pe anchetatorul meu: cât credeţi că o să iau? El cu impertinenţă: Ei, 5 ani!  Bine, dar pentru ce 5 ani? A sărit la mine, urlete, înjurături pumni picioare, bătaie”, de această dată vocea nu-i mai tremură. De altfel, cât a durat discuţia, Emilian Mihăilescu a povestit cu detaşare de ororile din temniţele prin care a trecut. Bătăile crunte, umilinţele inimaginabile pentru un om din ziua de azi, niciuna nu i-a adus vreun tremur în glas. Doar când pomenea de oameni, colegii săi de suferinţă, lacrimile nu mai puteau fi controlate, iar vocea i se gâtuia. Avocatul de la Periprava, suferind de dezinterie, care cădea cărând roaba. Colegul de celulă de la Gherla care în sala de judecată i-a cerut soţiei să facă „ce e mai bine pentru ea şi pentru copii”. „A eliberat-o”, povesteşte cu o emoţie de simţi fiori pe şira spinării.

„Sunt convins că fără ajutorul lui Dumnezeu nu aş fi reuşit să străbat gulagul românesc. Regimul concentraţionar din România a fost  extrem de dur, poate uneori mai dur decât gulagul sovietic”, cad vorbele ca o sentinţă.

Gulagul său a început cu Jilava.

Citeşte continuarea în Gândul!