Un ceai de plante, câteva picături de tinctură, o alifie de gălbenele… Medicina naturistă – cum e numită la noi cu un termen nu tocmai corect -, sau medicina alternativă, ori complementară, cum i se mai spune, pare mereu asociată cu gingăşia plantelor, cu calmul şi armonia lumii vegetale. E, poate, unul dintre motivele includerii ei în categoria „medicii blânde”, o clasificare eronată, pe care un mare naturopat, Jean Valnet, o respingea categoric, avertizîndu-ne că medicina herbală, mai ales aromaterapia, e departe de a fi blândă, putând avea efecte neaşteptat de dure. De altfel, şi concepţia incompletă care ne face să limităm medicina tradiţională la regnul vegetal şi, cel mult la ciuperci, este o eroare: farmacopeele tradiţionale ale multor popoare cuprind produse de origine animală, iar obţinerea lor e atât de departe de ideea de blândeţe, încât i-ar face pe mulţi să nu le mai consume, dacă ar şti ce implică dobândirea lor. Despre aceeasta va fi vorba : despre o faţă adeseori necunoscută, brutală, plină de cruzime – faţa întunecată a medicinei naturale.