Petru avea de luptat cu un dusman puternic: Mihnea al II-lea care, impins de la spate de mama sa, Ecaterina Salvaresso, ambitioasa si fara scrupule, era hotarat sa lupte cu toate armele – bani si intrigi – pentru a pastra tronul Munteniei, pe care se urcase in 1577. Fara a ignora aspectul financiar al chestiunii, Petru Cercel a hotarat sa-si foloseasca si relatiile de la curtea Frantei pentru a-si asigura izbanda. Inarmat cu bunavointa personajelor de rang inalt pe care le frecventa, a putut apela la ambasadorul Frantei pe langa Sublima Poarta, Jacques de Germigny, cerandu-i sprijinul. Asta se intampla in 1579. In 1581, trecand si prin alte tari ale Europei si pledandu-si cauza pe langa puternicii vremii, s-a dus el insusi la Stambul (Constantinopol), pentru a da lupta la fata locului, dar abia in 1583 a izbutit sa obtina de la sultanul Murad al III-lea ca Mihnea sa fie inlaturat, lasandu-i libera calea spre tron. Cronici ale vremii povestesc ca noul domn a fost bine primit in Valahia. Un voievod tanar si frumos, elegant si plin de farmec, avea toate sansele sa fie admirat de boieri si de popor, deopotriva. Pe deasupra, el era fiul lui Patrascu, supranumit „cel Bun” din pricina ca avusese o fire blajina, toleranta si o domnie linistita, fara conflicte grave cu boierimea, iar aceasta frumoasa reputatie a tatalui se rasfrangea si asupra fiului. Voievodul si-a stabilit curtea la Targoviste – Bucurestiul era, pe vremea aceea, un mic oras mai putin important, care slujea ca un fel de capitala alternativa. In primele luni de domnie, lucrurile au mers bine, iar Petru Cercel a putut sa se remarce prin cateva infaptuiri care au dat tuturor speranta ca venisera vremuri mai bune pentru tara. Orasul a fost imbogatit cu instalatii de apa si cu numeroase infrumusetari arhitectonice marcate de gustul si ideile occidentale ale noului domn si care au starnit admiratia contemporanilor; intre altii, a unui anume Franco Sivori, fiu al unui negustor genovez si care, devenit secretar al lui Petru Cercel, a lasat o descriere plina de amanunte interesante – si de imensa valoare documentara – privitoare la persoana domnitorului, la curtea si la capitala sa.