Nenumărate studii au analizat fericirea: după perspectiva religioasă şi cea filosofică, a fost rândul psihologiei şi al neurologiei să se străduiască să răspundă la una dintre Marile Întrebări: ce anume îi face pe oameni fericiţi? Dacă hazardul joacă, fără îndoială, un mare rol - unii oameni sunt mai fericiţi decâ alţii pur şi simplu fiind că viaţa lor a curs mai lin, fără multe întâmplări traumatizante – nu-i mai puţin adevărat că unii se consideră fericiţi chiar şi având în trecutul lor cicatrici dureroase, iar alţii se simt nefericiţi chiar şi în lipsa unor traume majore. Ce spun psihologii despre această „putere” de a fi fericit? Aparent complexă şi derutantă, problema „zestrei” psihologice şi comportamentale de care au nevoie oamenii pentru a fi fericiţi primeşte totuşi, uneori, răspunsuri neaşteptat de simple. Iată o trăsătură esenţială ce face parte integrantă din „echipamentul” necesar fericirii în viaţă: adaptabilitatea. Vestea proastă este că nu toţi o au de la bun început în măsură suficientă. Vestea bună este că ea poate fi amplificată. Dar, ca să ştim cum s-o folosim şi s-o sporim, trebuie mai întâi să o înţelegem.