„Moş Crăciun! Ce cuvânt magic! Şi Lizica închide ochii şi îl vede. E bătrân, bătrân şi gârbovit … Dar sacul lui? Ce minunăţie! E încărcat cu tot felul de jucării. Sunt atât de multe, încât nu au mai încăput şi moşul le-a atârnat pe afară. Şi toate astea numai pentru copiii cuminţi. Pe cei obraznici el nu-i iubeşte şi câteodată, în loc de daruri, le aduce câte o vărguţă. Moş Crăciun mai are şi un pom în braţe, dar îl duce acolo unde sunt copii mai mulţi. Lizica e singură şi ei îi pune întotdeauna toate darurile sub pernă”.
Acesta este începutul uneia dintre zecile de poveşti care umpleau paginile revistelor dedicate copiilor în perioada sărbătorilor de iarnă cu aproape 80 de ani în urmă.
Răsfoindu-le, ai sentimentul normalităţii, care avea să dispară în câţiva ani şi să rămână mut pentru aproape jumătate de secol. Timpul părea că are răbdare din nou, după ce lumea se depărta, cu fiecare an care trecea, de amintirea Războiului cel Mare şi se îndrepta către un viitor care părea mai bun.
Copiii anilor ’20- ’30 aşteptau Crăciunul cu nerăbdare, cu emoţie şi speranţă, îi scriau scrisori lui Moş Crăciun, care aducea, pe lângă daruri, şi bradul împodobit, erau încurajaţi să îi ajute pe cei nevoiaşi, mergeau cu Steaua şi vesteau naşterea lui Hristos, apoi cu Pluguşorul şi cu Sorcova.
Fluturei de turtă dulce, ghetuţe, tren blindat cu roate …
Marile bucurii ale celor mici erau şi în acele vremuri dulciurile şi jucăriile. Acestea erau cadourile pe care şi le doreau şi sub brad sau sub pernă, acolo unde nu exista un pom împodobit. Cei mai norocoşi primeau şi îmbrăcămite: „haine şi cu căciuliţe, platonaşe, pantofiori, chiar şi ghete”. Copiii îşi doreau şi cărţi şi se pare că le preferau pe cele „frumoase şi cu poze”.
Cu câteva zile înainte de Crăciun, copiii visau la cloşti şi cocoşi de ciocolată, măgăruşi sau fluturei de turtă dulce cu polen de zahăr pe aripioare, bombonele, uşi de zahăr, portocale. Băieţii îşi imaginau cum se vor juca cu caii de lemn sau de pâslă, cu trâmbiţile vopsite cu roş, cu o armată de pitici, soldaţi de plumb şi tunuri, argintate săbioare şi armonici mici ori trompete sau jucării mecanice. Fetiţele se îmbujorau cu gândul la păpuşelele de cristal sau la cele puse-n cutiuţe ori la jucăriile de pluş cu care vor juca.
Cu timpul, copiii au început să-şi dorească şi tren blindat cu roate, vapor cu o elice, soldaţi bine echipaţi, avioane mici de tablă, puşti de tras la tir cu ele, tunuri mari, cu două roate, vaporaşe lungi, cu coşuri, mingi de-orişice culoare, trenuri mici mergând cu aburi, maşinuţe cu motoare, tancuri şi mitralier, cal cu şea pe el.
Cadourile de Crăciun nu erau singurele pe care le primeau. La oraş, cel puţin, copiii primeau daruri şi de Anul Nou, în general de la membrii apropiaţi ai familiei. Revistele vremii consemnează preferinţa acestora pentru soldaţi, biciclete, aparate de fotografiat sau ceasornice de buzunar.
Cărţile erau considerate unul dintre cele mai potrivite cadouri pentru cei mici. „Cel mai frumos şi nimerit dar de Crăciun nu poate fi decât o carte! Între cele mai bune care s-au scris pentru copii, sunt şi acestea patru, pe care le recomandam călduros micilor noştri cititori – Zâna cea mică, Flori şi fluri, Povestiri în versuri, Verde Împărat”. O recomandare făcută în 1925, de Universul Copiilor.
La fel ca şi acum, comercianţii nu puteau rata momentul sărbătorilor de iarnă pentru a-şi creşte vânzările, numai că invitaţia de a cumpăra se făcea pe alt ton.
„Copii buni şi silitori! Rugaţi pe părinţii voştri ca la Sfintele Sărbători şi Anul Nou, să vă cumpere un ceasornic de mână brăţară sau de buzunar eftin şi frumos cu mersul garantat în scris 3 ani de la Ceasornicăria PAX din Calea Griviţei unde se găsesc şi instrumente muzicale”. Această reclamă apărea în numărul special de Crăciun din 1926 al unei reviste pentru copii.
Alte daruri recomandate din intermediul reclamelor era „caseta de economie din metal cu dispozitiv care marchează monede de lei 10 şi se deschide automat numai la lei 1000”, „Calculatorul aritmetic intuitiv” pentru cursul primar, grădini de copii, familii, datorit cunoscutului institutor primar VP Dumitrescu”, care i-a fixat „preţul de vânzare de lei 100, adică mai puţin decât costă cea mai şubredă jucărie de sărbători”, precum şi „lampă electrică de buzunar cu Magneto inepuisabil, o mică uzină în buzunarul vestei Preţul 597”.
Olguţa îi scrie lui Moş Crăciun, îngrijorată că nu ştie adresa
„Domnule moş crăciun,
Să ştii că am fost cuminte tot anul, n-am făcut niciun rău şi ne-am mutat pe strada rozelor No18, în poartă este chiar staţia de tramvai.
Te aştept cu drag şi să-mi aduci şi nişte soldaţi de plumb, cum are şi puiu lu domnu Ionescu. Şi mai vreau să-mi aduci şi nişte cărţi cu poze.
Cum este în cer? Să vii mai devreme, când nu dorm, ca să te văd.
Să vii sănătos şi te aştept, la revedere Olguţa Petreanu.
Ţine minte adresa mea: strada Rozelor no18
Adresa: domnului moş crăciun în cer”
Deşi este o ficţiune, scrisoarea plină de greşeli a Olguţei vorbeşte despre candoarea şi credinţa sinceră a copiilor în Moş Crăciun, dar şi despre dorinţa întreţinerii acestei iluzii de către cei mari, pentru că scrisoarea ajunge în mâinele directorului oficiului poştal, care îi cumpără Olguţei toate cadourile şi i le trimite prin poştă. „Mititică şi drăguţă Olguţa, Am primit scrisoarea ta şi tot ce m-ai rugat îşi trimit prin poştă, că eu nu pot veni fiind tare bătrân. Moş Crăciun din cer”.
Revistele vremii publicau şi scrisori reale.