Orfeu Buxton, un neurolog şi somnolog de la un spital din Boston a urmărit timp de 6 săptămâni un număr de 21 de subiecţi care au dormit, mâncat şi efectuat alte activităţi zilnice în funcţie de programele impuse de specialişti. Cu trei săptămâni înainte de studiu, participanţii au fost sfătuiţi să doarmă 10 ore pe zi pentru a ajunge la un nivel optim de somn.
În timpul experimentului, voluntarii au fost ţinuţi în laborator, unde programul impus de specialişti nu a ţinut cont de alternanţa zi-noapte. Orarul de somn a fost proiectat astfel încât timpul să fie împărţit în perioade de 28 de ore, iar fiecare participant la studiu să doarmă 5 ore din 28. De asemenea, voluntarii nu au avut acces la internet şi nu le-a fost permis să primească vizitatori.
De-a lungul experimentului şi după o perioadă de recuperare, Buxton şi echipa sa au măsurat intensitatea metabolismului bazal şi nivelurile de insulină şi glucoză. În medie, secreţia de insulină pancreatică, după masă, a înregistrat un nivel mai scăzut cu circa o treime faţă de normal. Mai mult, din cei 21 de subiecţi, trei au atins pragul critic prediabetic al glicemiei. Totodată, atunci când subiecţii au dormit puţin şi cu întreruperi, cercetătorii au observat un declin de 8% al ratei lor metabolice de repaus. Buxton a explicat că, deşi cifrele par mici, ele ar putea produce o creştere a greutăţii de 4-6 kilograme într-un an.
După ce le-a fost permis să îşi refacă programul normal de somn, subiecţii şi-au revenit. Spre surprinderea cercetătorilos, în timpul studiului nu s-au observat diferenţe semnificative între răspunsurile celor tineri (un grup de indivizii cu media de vârstă de 23 de ani) şi cei vârstnici (indivizi cu vârsta medie de 60 de ani).
Studiul are consecinţe importante pentru sănătatea publică din întreaga lume, având în vedere că populaţia mondială are un program dereglat de somn, ca urmare a muncii în ture şi a programului lung de lucru.
Sursa: Los Angeles Times