Nava spaţială rezultată a avut 2.5 milioane de piese şi
a fost de nouă ori mai rapidă decât un glonte care care se
îndreaptă spre cer. A fost prima navă spaţială reutilizabilă,
capabilă să planeze înapoi spre Pământ la fel ca un avion.
Alte nave spaţiale cu echipaj uman nu au fost capabile să zboare
înapoi spre Pământ. Ele erau rachete balistice care aterizau în
mare sau care utilizau propulsoare şi paraşute pentru a controla
căderea lor către Pământ.
Programul spaţial se va încheia luna viitoare, după trei decenii
şi 135 de călătorii, atunci când naveta Atlantis se va întoarce din
misiunea programată pentru lansare pe data de 8 iulie, de la
Centrul Spaţial Kennedy.
NASA îşi încredinţează navele spaţiale muzeelor,
deoarece sunt prea vechi şi costisitoare pentru a continua să
zboare, iar agenţia spaţială plănuieşte să proiecteze şi
să construiască vehicule noi, mult mai eficiente.
„Voi fi foarte trist în iulie, după ultimul zbor al navei
spaţiale. Iubesc acest program şi îmi pare rău că se termină, dar
cred că e timpul să mergem mai departe”, susţine Bill Barry,
expertul istoriograf al NASA.
Cinci nave au fost construite de-a lungul timpului, ultima fiind
Endeavour în anul 1992. Modelul iniţial s-a schimbat puţin de-a
lungul timpului, la fiecare dintre nave remarcându-se îmbunătăţiri.
Rezervoarele externe pentru combustibil au devenit mai uşoare şi
mai rezistente. Motoarele principale au suferit mai multe
modificări, astfel încât să devină mai sigure.
Un sistem de evacuare a echipajului a fost adăugat după ce
Challenger a explodat în 1986 şi a ucis şapte astronauţi. Grupurile
sanitare şi sistemele de purificare a aerului au fost modernizate,
astfel că echipajele pot să rămână în spaţiu mai mult decât o
săptămână, perioada maximă de şedere în spaţiu la început.
Atunci când Statele Unite au intrat în programul spaţial, şi-au
propus să construiască un vehicul cu ajutorul căruia să aducă în
rutină călătoriile spaţiale şi să învingă sovieticii în Războiul
Rece, în lupta pentru dominarea spaţiului.
Navele nu au atins niciodată nivelul visat de Nixon, adică să
devină un mijloc de transport în spaţiu fiabil şi economic,
utilizabil săptămânal. Preşedintele american îşi dorea să vadă
oameni obişnuiţi în spaţiu, fără ani de antrenamente riguroase.
„Se dorea ca voiajul în spaţiu să devină mult mai ieftin
şi mai accesibil pentru oamenii de ştiinţă obişnuiţi şi pentru
inginerii americani, nu doar pentru piloţii de test ai
NASA”, susţine Barry.
NASA a îmbarcat politicieni, un prinţ saudit şi alţi civili la
bordul navelor spaţiale până să aibă loc explozia navei Challenger,
în care a murit prima profesoara trimisa în spaţiu, Christa
McAuliffe.
Navele nu au fost niciodată atât de fiabile pe cât se
aşteptau creatorii lor. NASA a pierdut încă şapte astronauţi atunci
când naveta Columbia s-a dezintegrat reintrând în atmosfera
Pământului în anul 2003.
Navetele spaţiale au fost utilizate, în medie, în patru sau
cinci zboruri anual, acestea nefiind atât de ieftine pe cât se
prevăzuse.
Modelul iniţial al navei s-a schimbat pentru a nu se depăşi
bugetul alocat construcţiei, însă acest fapt a sporit costurile de
funcţionare, a menţionat Berry.
Costul pentru întreaga durată a programului spaţial este
greu de calculat, dar cercetătorii de la Universitatea
Colorado-Boulder au estimat o sumă de circa 196,5 miliarde de
dolari (la valoarea dolarului din 2010).
Navetele spaţiale au permis astronauţilor atât să lanseze
sateliţi, cât şi să-i repare şi să-i repună în funcţiune pe cei
defecţi. Ele au permis NASA să optimizeze periodic Telescopul
Spaţial Hubble, care de 21 de ani captează imagini ce au
transformat înţelegerea astronomilor asupra universului.
Capacitatea de transport a navetelor a permis construcţia
Staţiei Spaţiale Internaţionale, dar în cu totul alt fel decât
şi-ar fi imaginat cineva în 1984, când preşedintele Ronald Reagan a
dat undă verde acestui proiect.
Scopul Statelor Unite era să-i depăşească pe sovietici prin
construirea unui laborator spaţial mai mare şi mai modern decât
Staţia Spaţială Sovietică Mir. Astăzi, concurenţa între cei doi
duşmani ai Războiului Rece este considerată fructuoasă pentru
întreg programul spaţial, ducând la cooperare internaţională pentru
exploatarea amiabilă a spaţiului.
„Noi nu am fi ajuns pe Lună dacă ei nu ne-ar fi
acompaniat fiecare mişcare în perioada anilor ’60„,
susţine Barry, care a coordonat echipa pentru Rusia în cadrul
Oficiului NASA pentru Relaţii Externe.
Când Uniunea Sovietică s-a prăbuşit, în 1991, Statele
Unite ale Americii au realizat că programul său spaţial a fost o
consecinţă cât se poate de utilă a comunismului, a
declarat Barry.
Foştii adversari sunt astăzi parteneri în spaţiu. Până când va
fi lansată următoarea generaţie de navete spaţiale americane, Rusia
va transporta astronauţii americani în capsule Soyuz către Spaţia
Spaţială Internaţională, populată de specialişti din 16 ţări.
Sursa:
Reuters