Hitler voia să cucerească Londra cu o flotă de farfurii zburătoare

Unul dintre presupusele locuri de producţie al acestor OZN-uri
este reţeaua de tuneluri din Valea Jonas din Thuringia, în centrul
Germaniei. Aici se presupune că lucrau leguni de sclavi conduse de
generalul nazist Hans Kammler, pentru a pune în practică visul
Fuhrerului.

O respectabilă revistă de ştiinţă din Germania susţine că
programele erau foarte avansate, lucrându-se din greu la crearea
„armei minune” cu ajutorul căreia naziştii credeau că vor câştiga
războiul. Tot aici se specifică şi faptul că au existat martori
care au văzut o farfurie zburătoare cu însemnele naziste zburând
deasupra Tamisei în 1944.

• O tonă de petarde, găsită de polițiști în locuința unui bucureștean
• ChatGPT, disponibil și pe WhatsApp. Ce trebuie să știe utilizatorii?

SUA credea la vremea respectivă că naziştii puteau folosi
această navă pentru a distruge New York-ul, o ţintă de care Hitler
devenise obsedat.

În acea vreme, New York Times a relatat despre un „disc care
zboară misterios”, publicând totodată fotografii ale aparatului
care zboară desupra oraşelor, la viteze extrem de mari.

Se pare că maşina a fost capabilă să parcurgă 2,000 km la zborul
inaugural, a adaugat raportul publicat în revista germană P.M.:
„Germanii au distrus o mare parte din actele ce atestă acest
proiect, dar există numeroase indicii care relevă existenţa acestor
activităţi”, mai menţionează revista.

Proiectul farfuriilor zburătoare a fost condus de către
inginerii Rudolf Schriever şi Habermohl Otto şi a avut sediul în
Praga între 1941 şi 1943.

Iniţial conceput ca un program al forţelor aeriene germane,
Luftwaffe, proiectul a ajuns, mai apoi, sub patronajul ministrului
armamentului, Albert Speer, şi ulterior sub cel al lui Kammler.

Martori oculari capturaţi de forţele aliate după război au
atestat că au văzut maşinăria zburând de câteve ori.

Inginerul Joseph Andreas Epp ce a servit drept consultant al
proiectului Schriever-Habermohl susţine că au fost create 15 astfel
de prototipuri. El a descris cum o cabină centrală era înconjurată
de palete ajustabile, rotative, care formau un cerc.

Aceste palete erau susţinute de o bandă poziţionată pe marginea
exterioară, iar rotaţia era asigurată de rachete mici, plasate în
jurul benzii. Odată ce viteza de rotaţie era suficientă iar
susţinerea în aer era asigurată, se aprindeau rachete
orizontale.

Un oficial german a declarat că a văzut în septembrie 1943 în
interiorul unui hangar al aerodromului Praga-Gbell „un disc
de 5-6 metri in diametru. Un corp cu un centru solid susţinut de
patru picioare înalte. Culoare: aluminiu. Înălţime: aproape la fel
de înalt ca un om. Grosime: aproximativ 30 la 40cm. Împreună cu
prietenii mei, am văzut dispozitivul ieşind din hangar. Apoi am
auzit zgomotul motoarelor, am văzut partea exterioară a discului
începând să se rotească, iar vehiculul a început să se deplasează
încet şi în linie dreaptă spre capătul sudic al câmpului. S-a
înălţat cam un metru deplasându-se astfel aproape 300 de metri. S-a
oprit din nou, aterizând destul de dur. După un timp a decolat iar
reuşind să ajunga astfel, la capătul aerodromului„.

Teoria este susţinută şi de Igor Witkowski, un journalist şi
istoric polonez care a studiat evoluţia tehnologiei aerospaţiale.
În cartea sa, Prawda O Wunderwaffe, publicată în 2000, el pretinde
că Hitler a vrut ca la bordul acestor nave să lucreze numai oamenii
de ştiinţă.

Tehnologia nazistă ajunsese la un imens elan inovator. Aşa se
face că la sfârşitul războiului, oamenii de ştiinţă care au lucrat
la racheta V-2 au fost căutaţi şi angajaţi de SUA şi Rusia pentru
programe spaţiale proprii.

Mai mult de 120 de astfel de cercetători au fost angajaţi de
SUA. Printre ei se numără şi Wernher von Braun, care a devenit o
figură legendară a NASA.

Conform lui Georg Klein, au existat două tipuri de farfuri
zburătoare create de nazişti: un disc non rotativ al lui Richard
Miethe, cel care a proiectat şi racheta V-2 şi care a fost capturat
ulterior de ruşi şi un alt model aparţinând lui Schriever şi
Habermohl.

Acesta din urmă a decolat pentru prima dată în februarie 1945,
atungând o viteză de 2250 km/h la o altitudine de 12.405 metri.

Klein, care a avut o carieră postbelica distinsă ca inginer
aeronautic, a declarat: „Eu nu mă consider un ţicnit sau excentric.
Asta am vazut cu ochii mei, un OZN german.”

Echipajele bombardierelor sovietice şi americane au raportat la
acea vreme că au observat fenomene ciudate pe teritoriul inamic. Ei
au susţinut că au văzut obiecte zburătoare care nu faceau parte din
artileria aeriană şi pe care le-au descries ca fiind „de un roşu,
alb sau portocaliu strălucitor”

Acum, Valea Jonas, locul unde se presupune că sunt păstrate
dovezile şi unde autorităţile au interzis accesul, este asaltat de
curioşi în fiecare săptămână.

Orice se ascunde în acele pasaje subterane, intră în categoria
capturilor de război ale Americanilor şi vor rămâne secrete până se
vor împlini 100 de ani de petrecerea evenimentelor.

Sursa:
The Sun