Redescopera Mexicul prin tradiţii şi obiceiuri inedite!

Din 3 noiembrie, la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie
Prahova, Mexicul ţi se arată aşa cum probabil că nu l-ai văzut
niciodată: statuete de ceramică şi străchini, ţesături viu
colorate, podoabe şi obiecte de îmbrăcăminte, coşuri împletite şi
cufere pictate, jucării şi măşti, sticlărie, statuete cioplite în
lemn, picturi pe hârtie amate – seva pământului, săgeţi cu pene,
dar şi… Zeul Ploii.

Expoziţia, realizată în parteneriat cu Ambasada Mexicului în
România, a fost deschisă la Muzeul Ţăranului Român din 15 mai până
în 31 iulie şi a mai fost itinerată la Muzeul Naţional al
Agriculturii din Slobozia.

• Într-o biserică din Elveția, holograma lui Iisus oferă sfaturi credincioșilor
• Canada autorizează testarea cipurilor cerebrale de la Neuralink

Muzeul Naţional al Ţăranului Român tezaurizează în patrimoniul său
Colecţia Ţări Străine ce reuneşte obiecte reprezentative pentru
creaţia tradiţională a unor naţiuni sau etnii europene şi
extra-europene.

Colecţia Ţări Străine s-a dezvoltat începând din 1959 în jurul unui
modest fond transferat din muzeul bucureştean Toma Stelian. În
decursul a două decenii, prin politica de schimburi culturale
bilaterale ale României cu alte state şi sub coordonarea unui nume
marcant al etnografiei româneşti precum cel al lui Tancred
Bănăţeanu, acest fond s-a îmbogăţit, reunind în prezent aproximativ
patru mii de obiecte ce exprimă într-un dialog nonverbal
diversitatea culturală a Lumii.

În contextul socio-politic al României din penultimul deceniu al
secolului trecut fondul Colecţiei Ţări Străine a fost prezentat
publicului în circuitul expoziţional al Muzeului Astra din Sibiu
însă această conjunctură nefirească a fost corectată prin revenirea
în muzeu a Colecţiei în 1990.

În acest context cultura populară mexicană este exprimată prin cele
cinci sute de piese care au făcut obiectul schimbului cultural
dintre România şi Mexic din 1967.

În anul menţionat s-au omagiat în Ciudad de Mexico „Zilele de
prietenie cu România”, moment ce a permis publicului mexican
cunoaşterea valorilor culturii româneşti prin studiul lui Armando
de Maria y Campos dedicat operei lui Ion Luca Caragiale, prin
antologia de poezie românească în traducerea lui G.L. Arzubide şi
prin deschiderea „Expoziţiei permanente de etnografie românească”
la Museo Nacional de las Culturas, expoziţie ce a reunit piese de
ceramică, ţesături, obiecte din lemn, costume ţărăneşti.

Expoziţia Mexic – Tradiţii şi obiceiuri, deschisă la Muzeul
Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, ilustrează diversitatea
etnică a Mexicului contemporan.

Definindu-se prin cel de al doilea articol al Constituţiei din 1917
ca un stat multicultural, Mexicul recunoaşte „dreptul comunităţilor
indigene de a-şi păstra şi îmbogăţi limbajul” astfel încât astăzi,
alături de limba spaniolă sunt recunoscute ca limbi naţionale şi
cele 63 de limbi ale indigenilor amerindieni. Din această vastă
comunitate plurilingvistică şi pluriculturală se reunesc în cadrul
tematic al expoziţiei obiecte de artă populară mexicană ce
exemplifică prin ele însele dimensiunea spirituală a oamenilor ce
le-au plămădit.

Cultura populară mexicană se exprimă în complexitatea sa printr-un
cuvânt născut în limba neolatină a conquistadorilor, prin spaniolul
amasamiento – frământare. Căci din perpetua căutare a spiritului
uman s-a născut curajul de a străbate infinitele ape de pe Orbis
Terrarum în căutare de noi lumi.

Lumea Nouă şi-a dezvăluit splendorile în secolul al XVI-lea la
Curtea unei Spanii în care în amurgul aceluiaşi veac ajungeau din
Răsăritul latin al Lumii Vechi prin opera lui Lope de Vega y Carpio
veşti despre „El prodigioso principe Transilvano” ,voievodul român
Mihai Viteazul.

Costumele populare prezentate în expunere utilizează croiuri de tip
huipil – descrise în Codice Vaticano – şi utilizate azi în
Oaxaca.Prin vopsirea materialelor se continuă tradiţia utilizării
pigmenţilor naturali prin extragerea tonurilor de roşu din Coccus
cacti, a violetului din Purpura pamsa, iar albastru din Indigofera,
aşa cum au fost prezentate cu cinci veacuri în urmă de Fray
Bernardino de Sahuan în a sa „Historia general de las cosas de la
Nueva Espana”.

E interesant de menţionat că şi azi este folosit războiul de ţesut
ce se fixează de brâu – telar de cintura – identic cu cel utilizat
de Ţesătoarea maya din Jaina!

Femeile membre ale comunităţii Nahua din Cuetzalan,(Puebla) îşi
înfrumuseţează coafura utilizând o împletitură din fire de lână
violetă şi verde ce face trimitere la toca aristocraţilor
azteci.

Femeia mexicană este însoţită de-a lungul vieţii de o piesă de port
specifică, de rebozo, o ţesătură ce o învăluie în măsura în care ea
doreşte să se dezvăluie. Ţesute din bumbac, aceste piese – în
fabricarea cărora s-a impus comunitatea Otomi Pame – sunt preţuite
în raport cu modelul obţinut din împletirea franjurilor
lungi.

Bijuteriile din argint, realizate în tehnica ciocăniri şi prin
turnare, completează costumele femeilor mexicane sporindu-le
frumuseţea.

Piesă de port specifică a comunităţii Huichol pălăria „de
peyotero”, este împodobită cu pene de condor, acestea amintind de
biodiversitatea Mexicului ce l-a fascinat – la începutul veacului
al XIX-lea – pe Alexander von Humbold.

Ceramica policromă mexicană este rezultatul filtrării – prin
intermediul pieselor spaniole – a influenţelor artei arabe căci din
tradiţia acestei mari culturi s-au adăugat lutului modelat pe roată
smalţul – element necunoscut Antichităţii europene – şi ornamentele
specifice cu păuni şi cămile. Cuvintele, ce pot închide în ele
Timpul, ne amintesc acest lucru precum termenul spaniol jarra ce ne
trimite la echivalentul său arab yarra care se traduce prin ulcior
cu toarte sau oală de pământ.

Din mărgele şi ceară sunt realizate modele complexe – ce au ca
suport coaja de dovleac – ale cupelor jicaras, iar din hojalata –
tabla galvanizată se obţin recipiente pentru lichide, obiecte
miniaturale sau elemente decorative asemenea unei palomita care
evocă obiceiurile de Anul Nou din Puebla.

Sculptura în lemn este practicată de meşteri specializaţi; ei
realizează lădiţe înfrumuseţate prin tehnica lacurilor suprapuse
dar şi măşti de carnaval precum cele ale comunităţii Nahua.

Spiritele confecţionate din hârtie brună de amate povestesc despre
obiceiurile legate de recoltare ale localnicilor Otomi din Sierra
de Puebla.

În Mexic cuvântul charro nu mai aminteşte de simplul lucrător
dintr-o fermă spaniolă, ci este sinonimul curajului, al
masculinităţii. Charreada este o întrecere în care un charro
execută cu eleganţă şi cu un perfect control al calului său o serie
de exerciţii impuse precum cel numit La Mangana în care trebuie să
prindă cu laso-ul – din picioare sau călărind – de picioarele din
faţă un cal care galopează; în Peal calul trebuie să fie prins de
picioarele din spate. În exerciţiul Cola charro călăreşte alături
de un taur tânăr pe care, apucându-l de gât – din galopul calului –
îl culcă la pământ. Paso de la Muerte este un număr pe care numai
un charro „muy macho” îl poate executa căci în acest exerciţiu
galopează lângă un armăsar sălbatic, pe care îl încalecă din mers
şi îl călăreşte, ţinându-se de spinarea acestuia, fără să îşi
piardă pălăria! Un charro se prezintă în faţa asistenţei în
costumul specific fiecărui eveniment: cu pantaloni din piele ce îl
protejează de coarnele taurului în momentul reprezentaţiei sau în
costumul de gală cu vestă şi pălărie brodate cu fire de argint
atunci când dovedeşte că este demn de acestea.

La o fiesta mexicană dansatorii poartă pinteni pentru a completa
muzica fluierelor din bambus, a tamburinelor, a chitarelor in
Chiapas, a viorilor în Chihuahua, a micilor tobe toponaxtle ori ale
marimbei. Aceste instrumente acompaniază interpreţii în dansuri
precum La Culebra, Jarabe, El Gallito, El Toro, La Negra; dansurile
preferate ale indigenilor Zapoteca sunt Las Malinques, Los
Negritos, Los Malos Viejos. Comunitatea Cuicateca îşi numeşte
principala lor sărbătoare după dansul La Tortolita.

Obiectele reunite în această expoziţie descriu un crâmpei din
universul spiritualităţii mexicane, un univers ce s-a deschis Lumii
prin culorile Fridei Kahlo, prin tuşele lui Diego Rivera, David
Siqueiros şi Clemente Orozco, prin opera lui Juan O’Gorman, prin
studiile lui Felix Candela, prin scrierile lui Lucas Alaman, prin
versurile lui Octavio Paz, prin cuvintele lui Carlos Fuentes, prin
îndoielile lui Alfonso Reyes, prin muzica lui Carlos Chavez, prin
căutările lui Mario J. Molina, prin gândurile de pace ale lui
Alfonso Garcia Robles.