Case avand acoperisuri asemanatoare cu nisite mici peluze pot
parea ciudate in vremurile moderne pe care le traim, dar, pana spre
finele secolului al XIX-lea, acoperisurile cu vegetatie pe ele erau cele mai
intalnite in Norvegia rurala.
In zilele noastre, asemenea case locuite sunt foarte rare, caci
guvernul norvegian le-a transformat pe majoritatea in exponate de tip muzeu.
Desi arata ca si cum cineva ar fi aruncat niste pamant pe casa si a
sperat sa ploua, procesul crearii unui acoperis cu iarba adecvat
era un pic mai complex de atat. Este greu de ghicit, dupa denumire,
dar materia prima a acoperamantului viu era, de fapt, scoarta de
mesteacan.
Aceasta este dura, impermeabila, usor de decojit de pe trunchi
si, cel mai important, gratuita si abundenta pe tot intinsul
Norvegiei. Asadar, scoarta era
aplicata pe acoperisul casei si imediat acoperita cu straturi
multiple de sol pentru a nu se misca.
Grosimea stratului era cruciala. Daca acesta era mai subtire de 15
cm, nu avea sa treaca cu bine de o vara arida, iar daca depasea 20
cm in grosime, devenea excedentar, iar greutatea lui risca sa rupa
acoperisul.
Masa aproximativa a materialului de pe o casa era de 50 de
kilograme pe metru patrat, dar, in urma unor ploi abundente, putea ajunge
chiar si la 80 de kilograme pe metru patrat.
In fine, amestecul de scoarta de mesteacan, acoperita cu pamant si
iarba, oferea mai mult decat un acoperit cu aspect deosebit, in
perfecta armonie cu verdele nemarginit ce inconjura caminul, ci
oferea si o izolatie extreme de eficienta, precum si protectie
impotriva vijeliilor si a inghetului.
Sursa: Odditycentral
Descopera
lumea in care traiesti: