Biserica Stavropoleos este o biserică ortodoxă, construită în stil brâncovenesc, care se află chiar în centrul orașului București. Numele Stavropoleos este forma românească a cuvântului grecesc Stauropolis, care se traduce prin „Orașul Crucii”, iar biserica poartă hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, dar și a Sfântului Iustin Martirul și Filosoful. Mai mult, biserica este inclusă în Lista monumentelor istorice din România.
Biserica Stavropoleos a fost ridicată în anul 1724, în timpul celei de-a doua domnii în Țara Românească a lui Nicolae Mavrocordat, de către arhimandritul Ioanichie Stratonikeas, originar din Epir. În anul 1722, acesta a cumpărat locul pe care avea să își zidească un han și o biserică, peste drum de Biserica Ghiormei Banul.
Astfel, în incinta hanului construit cu două niveluri, Ioanichie a construit actuala biserică, mănăstirea fiind susținută economic de către han, o situație frecvent întâlnită în epocă.
În anul 1725, fata logofătului Radu Greceanu, Maria, a dăruit mănăstirii locul de care avea nevoie pentru a se ridica o clopotniță și o pivniță. Un an mai târziu, arhimanditul Ionichioaie a fost ridicat la rangul de mitropolit al Savropolei, din porunca Patriarhului Ieremia și cu încuviințarea voievodului Nicolae Mavrocordat.
Tot de atunci, mănăstirea pe care a construit-o a primit numele Stavropoleos, după numele vechii mitropolii. În anul 1742, starețul Ioanichie a murit și a fost înmormântat în biserica sa.
În Biserica Stavropoleos se cântă altfel decât in majoritatea bisericilor din România. Altfel, dar nu altceva decât muzică bisericească tradițională. La Stavropoleos se cântă muzică bizantină. Specialiștii o numesc uneori neo-bizantină sau de tradiție bizantină, pentru a evita controversele legate de raportarea la spațiul și perioada Imperiului Bizantin.
Odată cu trecerea timpului, biserica monahală a suferit numeroase stricăciuni care necesitau reparații urgente, astfel că în anul 1803 au început primele lucrări de restaurare.
Mai târziu, în anul 1838, Mănăstirea Stavropoleos a fost avariată de un cutremur, iar între 1840-1841, starea precară în care a ajuns, a determinat autoritățile să someze, în repetate rânduri, conducerea mănăstirii să dărâme turla bisericii, care urma să cadă.