Ce nu va înțelege niciodată Occidentul despre obsesia lui Vladimir Putin cu Ucraina?

Ardoarea cu care Vladimir Putin își dorește Ucraina, dar și alte țări pe care Rusia le amenință cu invadarea, ocuparea, constrângerea și controlul, spune probabil povestea celei mai triste familii de pe Pământ.

E inutil să încercăm să-i citim gândurile lui Vladimir Putin, dar oare am putea să înțelegem motivele pentru care acesta își dorește Ucraina studiindu-i comportamentul în ceea ce privește limbajul și dinamica socială?

La aceste întrebări încearcă să răspundă, în revista Time, Peter Pomerantsev, de la Universitatea Johns Hopkins, Baltimore, SUA, autor al „This is Not Propaganda: Adventures in the War Against Reality”.

Este tentant să ne gândim că politica externă a Moscovei ar putea fi redusă la interesul rațional propriu, o nevoie de „sfere de influență” articulată în logica securității și relațiilor internaționale realiste, dar limbajul folosit sugerează și ceva mai degrabă întrepătruns cu intimitățile dinamicii familiale.

Kievul, supranumit „mama tuturor orașelor rusești”

Pentru început, există urmărirea obsesivă a Kievului, supranumit „mama tuturor orașelor rusești”, care este apoi criticat drept „o prostituată ce s-a vândut Vestului” sau un fel de mumie-zombie controlată de forțe întunecate și folosită ca o armă împotriva Rusiei.

Apoi există definiția adesea repetată despre ucraineni și bieloruși ca fiind „frați mai tineri” ai rușilor, o definiție dată cu aroganță și sufocantă, care ar trebui să dovedească faptul că toate aceste țări diferite sunt de fapt „un singur popor”, o masă destinată să fie aflată pentru totdeauna sub influența statului rus și să gândească precum acesta.

Astfel, pentru a justifica anexarea Crimeei și invazia Ucrainei de Est, Putin a susținut în 2014 că „rușii și ucrainenii sunt un singur popor”. „Kievul este mama orașelor rusești. Poporul rus antic este sursa noastră comună și nu putem trăi unii fără ceilalți”, iar la începutul lui 2022 a descris Ucraina ca fiind întoarsă „împotriva Rusiei” de către Occident.

Vladimir Putin își dorește Ucraina, dar Ucraina își dorește să facă parte din Rusia?

Deși referințele la „frații mai mici” și „mama Kiev” sunt lait-motive vechi, încorporate în cultura rusă, o inovație mai recentă este referirea de către Ministerul rus de Externe față de țările care au fost în URSS și Pactul de la Varșovia ca fiind „orfane” din cauza Războiului Rece, de parcă Estonia, Polonia și Republica Cehă s-ar fi rătăcit cumva și ar aștepta reîntoarcerea Marelui Tătuc Moscova.

Asemenea referiri constante la relațiile de familie ne-ar putea face să credem că și alte motivații ar putea fi relevante aici. Astfel, ar putea oare un strop de psihanaliză să ajute analiza geopolitică?

Psihanaliza celui de-Al Doilea Război Mondial

Există ceva istoric în această abordare. La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, psihiatrul britanic Henry Dicks a realizat o serie de interviuri aprofundate cu prizonieri de război germani selectați pentru a reprezenta diferite segmente sociale germane. Dicks a vrut să descopere izvoarele mentalității naziste și cum au rezonat alți germani cu această mentalitate.

Dicks a descoperit că ceea ce domina printre soldații germani, și în special printre cei cărora le plăceau naziștii, era o relație ciudată cu figuri paterne autoritare, adesea abuzive și frecvent absente, copilul fiind simultan umilit de aceștia, dar și tânjind după acceptare.

Simțul slab al independenței care rezultă de aici duce la căutarea unor lideri puternici și la identificarea cu o familie-națiune abstractă, atotcuprinzătoare.

De asemenea, îndumnezeirea unor figuri materne imposibil de perfecte, iar apoi atacarea oricăror femei care nu reușeau să se ridice la înălțimea asta erau un acompaniament comun.

Sentimentul de inadecvare

Puseurile iraționale de agresivitate au fost o modalitate de a face față sentimentului de inadecvare. În mod interesant, Dicks a văzut insistența nazistă asupra unui „Lebensraum”, vastele teritorii din Ucraina și Europa de Est pe care naziștii le revendicau ca fiind ale lor, parțial ca o compensare pentru acest ciclu frustrant de recunoaștere și umilire. O dorință geopolitică născută nu din simplul „interes rațional”, ci din „narcisism secundar” irațional.

„Narcisismul primar este structural și necesar; este, în esență, investiția noastră în propria autoconservare. Dar narcisismul secundar implică trăsături și obiceiuri specifice de caracter: vanitate, aroganță, superioritate, toate, desigur, mascând o frică subiacentă de propria inadecvare”, explică Josh Cohen, psihoanalist și profesor de literatură la Universitatea din Londra.

Figurile paterne autoritare, parte din cultura rusă

Nu trebuie să fii psihanalist pentru a observa cum cultura populară rusă se învârte simultan în jurul adorației și fricii față de figurile paterne autoritare, figuri precum Stalin, Petru cel Mare și Ivan cel Groaznic, care nu numai că au glorificat amândoi statul în timp ce abuzau poporul, dar au și ucis, literalmente (Ivan), sau au fost implicați în uciderea propriilor urmași (Stalin și Petru).

Atunci când televiziunea rusă de stat a lansat un sondaj pentru definirea „Celor mai importanți ruși” din istorie, în epoca încă presupus pro-occidentală a anului 2008, Stalin a ajuns pe primul loc până când o creștere târzie, potențial orchestrată, a pus în top figura aproape mitică, premedievală, a lui Alexandru Nevski.

Alături de această relație de dragoste și frică față de figurile paterne abuzive, sunt și umilințele zilnice ale sistemului rusesc.

Opresiunea statului față de cetățenii săi

În primul deceniu al erei Vladimir Putin, în Moscova, dezamăgirile mărunte cu care se confrunta un cetățean obișnuit erau necruțătoare. La colț de stradă, polițiștii rutieri îi acuzau pe oameni de încălcări inventate pe care cetățenii nu aveau cum să le conteste, apoi cereau mită.

La locul de muncă, șefii considerau că e normal să țipe la subalterni (și să se țipe la ei de către șefii lor); pe drumuri, oamenii obișnuiți erau blocați într-un trafic nesfârșit, iar în tot acest timp cei bogați și cu relații bune obțineau sirene guvernamentale care le permiteau să conducă pe mijlocul autostrăzii, astfel întărind sentimentul de inutilitate al celorlalți de fiecare dată când treceau.

Iar când cineva ajungea în sfârșit acasă, plin de resentimente arzătoare față de sistem, posturile de televiziune repetau „America umilește Rusia, oprind-o să se ridice din genunchi”. Resentimentul arzător era redirecționat astfel asupra străinilor.

Tătucul care își dorește Ucraina

Posturile de TV au reiterat, de asemenea, lait-motivul conform căruia rușii aveau nevoie de o „mână puternică” care să-i ghideze, un disciplinator care protejează și pedepsește.

Putin este adesea descris aprobator în acest fel, mașina sa de propagandă promovându-l în mod activ ca pe un tată-lider, aflat deasupra politicii, cu întreaga panoplie de imagini care îl prezintă călare cu pieptul gol.

„Este greu să nu te gândești la a doua oară ca farsă atunci când raportezi asta la Putin”, spune Cohen.

„Este ca și cum toate aceste categorii precum slăbiciunea egoului și narcisismul secundar reapar astăzi, dar la nivel de sugestie. Acesta este kitsch-ul lui Putin, fotografiile fără cămașă… Ce este interesant este că acest lucru nu îl face mai puțin periculos ba chiar, într-un anumit fel, îl face mai periculos”, adaugă Cohen.

Propaganda Putin-lider s-a intensificat după revenirea sa la președinție în 2012 și în urma protestelor care cereau încetarea autoritarismului și umilirea zilnică din partea oficialilor. Sprijinul acordat de stat pentru exploziile de agresiune împotriva minorităților a crescut, de asemenea, creându-se legi care legitimează violența domestică împotriva femeilor și atacurile asupra comunității LGBTQ.

Putin își dorește Ucraina, dar nu se va mulțumi doar cu atât

O opresiune internă mai mare s-a sincronizat cu invazia Ucrainei și a sporit și mai mult sentimentul larg răspândit că Rusia, deja cea mai mare țară din lume, merită un teritoriu mult mai mare decât cel pe care îl are deja.

Acest sentiment de granițe fluide variază de la fanteziile de extremă dreaptă despre un imperiu eurasiatic de la Oceanul Indian până la Atlantic și până la „sfera rusă” mai comună.

În cazul Rusiei, termenul „sferă de influență” nu denotă doar ceva dur și definit, care poate fi pus la punct cu alte „mari puteri” într-un nou mare acord geopolitic, ci este ceva ce funcționează ca un angrenaj alimentat de resentimentele reprimate și dinamica emoțională.

Lupta cu Rusia lui Putin

La nivel de diplomație oficială ar trebui să nu ne facem prea multe speranțe că orice înțelegere, în cazul în care va fi făcută, va rezolva lucrurile într-un fel magic, pentru totdeauna. Rusia nu va „trage pe dreapta”, așa cum speră consilierul pentru securitate națională al președintelui american Joe Biden, Jake Sullivan.

Kremlinul trebuie să păstreze permanent atenția unei superputeri pentru a se autovalida. Nu putem ști dacă asta presupune înghițirea a jumătate din Ucraina pe parcurs, dar, chiar dacă va fi așa, apetitul va putea doar să crească și nu va fi potolit.

O lipsă de dialog

Dar în timp ce lucrul odată cunoscut sub numele de Occident caută instrumentele diplomatice pentru a înfrâna agresiunea rusă, trebuie să începem să ne gândim cum să contribuim la abordarea anxietăților și a traumelor mai profunde înrădăcinate în societatea și cultura rusă și pe care propaganda Kremlinului le exploatează.

Echivalentul pentru mase al terapiei înseamnă aducerea în discursul public a problemelor ascunse, astfel încât acestea să poată fi înțelese și, în cele din urmă, depășite.

La cel mai elementar nivel, ceea ce lipsește în actuala criză este orice încercare a liderilor occidentali și americani de a vorbi cu poporul rus. Chiar dacă propaganda internă a Kremlinului este foarte vocală cu privire la amenințarea NATO, niciun politician nu a încercat să vorbească direct cu poporul rus.

Am fost mult mai buni la asta în Războiul Rece, atunci când Margaret Thatcher a apărut la televiziunea sovietică și a dezbătut cu pricepere și i-a învins pe cei care „prezentau realitatea”. Pe atunci, rușii erau îngrădiți de cenzură, astăzi este mult mai ușor să contactezi și să te implici prin intermediul rețelelor sociale.

Așa cum a sugerat analistul de presă rus Vasily Gatov într-o lucrare care preconizează o nouă diplomație publică, acești comunicatori ar trebui să fie genul de oameni pe care o gamă largă de ruși îi respectă și cărora le acordă atenție, chiar dacă nu din convingere: foștii generali și oficiali de securitate ar putea fi potriviți.

Ce își dorește Ucraina și ce își dorește, de fapt, poporul rus?

Dincolo de un astfel de angajament politic de bază, există diplomația publică mai profundă, care ar iniția o conversație cu rușii obișnuiți despre modul în care văd ei locul viitor al țării în lume.

Câți ruși vor să facă parte dintr-o țară normală, lipsită de cicluri de opresiune și de atacuri? Atunci când psihiatrul britanic Henry Dicks a analizat prizonierii germani de război, acesta a descoperit că nu toți erau împinși de balansul psihic nazist dintre hărțuire și umilință. Dicks a crezut că aceste alte grupuri sociale vor fi cele care ar putea reconstrui Germania după război.

Cel mai bun moment pentru a acționa

Există mulți ruși (artiști, academicieni, realizatori de film) care fac deja o treabă grozavă în sondarea inconștientului rus. De multe ori li se acordă sprijin minim din partea propriului guvern, iar unii au fost nevoiți să părăsească țara.

Ar trebui să existe un fond transatlantic, independent de orice stat, care să le susțină activitatea. De asemenea, ar trebui depuse eforturi pentru generația viitoare și să se înființeze o universitate în limba rusă care să fie ferită de investigațiile Kremlinului.

Toate acestea ar putea părea măsuri pe termen lung în fața unei crize imediate. Dar rădăcinile acestei crize sunt adânci. Elitele americane se întreabă dacă au jignit cumva elitele Kremlinului în anii 1990. Dar ceea ce este la fel de pertinent este modul în care au abandonat dialogul cu poporul rus. Cât timp Putin încă își dorește Ucraina, „imediat” este cel mai bun moment pentru a acționa.

Vă recomandăm să citiți și:

Acordurile de la Minsk, „singura cale pe care se poate construi pacea”

Vladimir Putin, o scurtă istorie a vieții și ascensiunii atent calculate la cârma Rusiei

Criza tot mai complicată Rusia-Ucraina, explicată. Cum s-a ajuns aici și ce vrea Vladimir Putin?

Ce i-a promis Vladimir Putin lui Jair Bolsonaro la întâlnirea celor doi la Kremlin?