Istoria programului nuclear iranian – de la șah, până în prezent
Piatra de temelie a programului nuclear iranian s-a pus la începutul anilor ’50, mai exact odată cu discursul ”Atoms for Peace” susținut de către președintele american Dwight Eisenhower, pe 8 decembrie 1953, în fața Adunării Generale a ONU, discurs urmat de prezentarea oficială a programului pe 5 martie 1957. Acest program reprezenta practic o invitație lansată la scară mondială în perspectiva unui ”viitor nuclear pașnic”, aspect ce l-a intrigat și pe șahul Mohammad Reza Pahlavi, ce dorea consolidarea unui Iran laic și modern.
Intențiile inițiale ale ultimului rege persan privind domeniul atomic, rămân în continuare neclare, existând și voci care susțin că șahul a cochetat cu ideea conceperii unui arsenal nuclear, ridicând astfel Iranul la statutul de mare putere.
În anul 1967, la Teheran este înființat Centrul de Cercetare Nucleară Teheran (TNRC), dotat cu un reactor american alimentat periodic de către SUA cu uraniu îmbogățit, centrul fiind condus însă de Organizația Energiei Atomice a Iranului (AEOI).
Tratatul de Neproliferare Nucleară și ambițiile șahului
Un moment important este și cel al semnării Tratatului de Neproliferare Nucleară (NPT) de către Iran și alte 187 de țări, documentul fiind întocmit de Irlanda și propus oficial pe 1 iulie 1968, fiind ratificat pe 5 martie 1970 și intrând în vigoare pe termen nedeterminat începând din mai 1995.
Tratatul a rămas nesemnat de către Pakistan, India (puteri nucleare nerecunoscute oficial cu acest statut) și Israel (putere nucleară neconfirmată), în timp ce Coreea de Nord s-a retras din cadrul tratatului pe care nici Sudanul de Sud nu l-a semnat până în prezent. Tratatul era menit să garanteze pacea mondială, prevenind iscarea unui război atomic și supra-înarmarea puterilor nucleare.
De asemenea, tratatul stipula chiar în primul său articol – interdicția răspândirii tehnologiei care ar putea facilita conceperea armelor nucleare de către state neîndreptățite în acest sens.
Iranul își asuma în mod oficial faptul că nu va dezvolta un arsenal nuclear și că va accepta cooperarea deplină cu Agenția Internațională a Energiei Atomice (IAEA), recunoscând cele cinci puteri nucleare, membre permanente ale Consiliului de Securitate al ONU (SUA, Rusia, China, Franța, Marea Britanie), drept puterile nucleare dominante.
Proiectul nuclear agreat de șah prevedea construirea a 23 de stații nucleare, bazându-se în principal pe sprijin american, stațiile trebuind finalizate până în jurul anului 2000. Companii americane, germane sau franceze au încercat să profite de pe urma acestui program îndrăzneț, firma germană Siemens, de pildă, încheind contracte de miliarde de dolari cu statul iranian în vederea construirii unei centrale de apă presurizată. Și Iranul a investit strategic pe piața europeană, cumpărând 10 procente din acțiunile consorțiului multinațional (dominat de Franța) EURODIF.
Revoluția Islamică și începutul tensiunilor politico-militare cu ”implicații atomice”
Deși relațiile dintre țările vestice și Iran păreau înfloritoare, această dezvoltare aparent armonioasă a fost ”retezată” de Revoluția Islamică din 1978/79, în urma căreia șahul Mohammad Reza Pahlavi a fost nevoit să părăsească țara. În plus, toate lucrările din domeniul energiei nucleare au fost sistate pe termen nedefinit, iar suplimentarea Iranului cu uraniu american îmbogățit a fost de asemenea încetată.
Nou-proclamata ”Republică Islamică Iran” a pierdut în mod dramatic încrederea foștilor parteneri, în special în privința programului său nuclear, a cărui onorabilitate nu fusese pusă anterior sub semnul întrebării. Totodată, în contextul războiului irakiano-iranian (1980-1988), Iranul a început să considere reluarea programului nuclear drept esențială, iar lipsa de reacție a occidentalilor în fața agresiunii irakiene a provocat în plus antipatia iranienilor față de vestici.
Această tensiune a atins noi cote atunci când reactoarele nucleare de la Busher au fost avariate în urma unui raid irakian. Vehemența iraniană s-a îndreptat însă împotriva Franței, susținând că rachetele cu pricina au fost de origine franceză. Acest fapt, coroborat cu încetarea furnizării de uraniu îmbogățit către Iran, în condițiile în care acest stat deținea în continuare 10% din acțiunile consorțiului EURODIF, a condus în noiembrie 1986 la asasinarea managerului general, George Besse, generând o criză diplomatică profundă.
Livrările de uraniu îmbogățit au reînceput în mai 1988, însă Occidentul și în special IAEA priveau în continuare cu îngrijorare spre Iran. De altfel, la începutul anilor ’90, Iranul lega un parteneriat important cu Rusia, punând bazele unei organizații comune de cercetare în domeniul nuclear, numită ”Persepolis”. Autoritățile americane, alarmate de parteneriatul ruso-iranian, reușesc să convingă guvernul chinez (care la rândul său purta discuții cu Iranul în acest sens) de faptul că cedarea iresponsabilă a informațiilor privind prelucrarea uraniului, poate conduce la o criză de securitate globală. În plus, SUA a impus Iranului primele sancțiuni economice în 1995, abordarea fiind preluată și de către alte puteri economice, precum Germania sau Franța.
Relațiile complicate ale Iranului cu Occidentul trec în noul mileniu
La începutul anilor 2000, temerile mediului internațional privind Iranul și posibilitatea încălcării prevederilor asumate prin NPT rămâneau de actualitate, IAEA considerând că programul nuclear iranian include o serie de activități ilegale, atent ocultate de Teheran.
În 2003, în urma unei îndelungate perioade de investigații și presiuni exercitate asupra economiei iraniene, diverși oficiali și cercetători iranieni s-au simțit nevoiți să recunoască faptul că au existat demersuri privind îmbogățirea uraniului în Iran. Ei au permis experților IAEA și președintelui organizației, Mohammed El Baradei, să examineze centralele de la Natanz (necunoscute mediului internațional) în februarie, iar în august 2003 au fost descoperite primele urme de uraniu îmbogățit în câteva centrifuge, confirmându-se astfel suspiciunile.
Nesinceritatea Iranului fusese dovedită, iar mediul internațional a considerat potrivit momentul pentru a demara o rundă de negocieri diplomatice intense.
Pe 21 octombrie 2003, miniștrii de externe ai Germaniei, Franței și Marii Britanii s-au întrunit la Teheran și au purtat o serie de discuții cu reprezentanți ai diplomației iraniene, iar rezultatele acestora au fost redactate într-o declarație prin care Iranul își asuma intensificarea colaborării cu experții IAEA și suspendarea proceselor de îmbogățire a uraniului.
În ciuda unei noi întâlniri la Paris, petrecută în aceeași formulă, o înțelegere definitivă nu a putut fi consemnată, iar în februarie 2005, oficialii iranieni exercitau chiar presiuni pe cei trei parteneri de negociere europeni, în condițiile în care Teheranul promisese suspendarea activităților de potențare a uraniului strict pe parcursul negocierilor.
Între timp, proaspăt alesul președinte iranian, Mahmoud Ahmadinejad, avea să creeze noi tensiuni, propunând în fața Adunării Generale a ONU, pe 17 septembrie 2005, desfășurarea unui program iranian de îmbogățire a uraniului supervizat de un consorțiu internațional. Propunerea a căzut, iar din acel moment atitudinea lui Ahmadinejad a devenit acidă la adresa mediului internațional.
Apogeul tensiunilor din timpul președinției lui Ahmadinejad
Un alt aspect interesant îl reprezenta imixtiunea pakistaneză, oficiali iranieni recunoscând în noiembrie 2005 faptul că celebrul și controversatul cercetător pakistanez Abdul Q. Khan, cu care Iranul a stabilit legături încă din anii ’80, a oferit cercetătorilor iranieni o serie de informații privind conceperea părților mecanizate necesare producerii unei bombe atomice.
Nesupunerea Iranului a făcut ca pe 4 februarie 2006, consiliul director al IAEA să voteze raportarea Iranului la ONU, moment care a declanșat emiterea unei serii de rezoluții ce a sporit presiunea internațională pe umerii Iranului, stabilind inclusiv sancțiunile ce urmau să intre în vigoare, în eventualitatea nerespectării rezoluțiilor.
Cu toate astea, Ahmadinejad declara în aprilie 2006 faptul că Iranul a îmbogățit cu succes uraniu și că a devenit astfel una din țările care dețin tehnologie nucleară, orice pas înapoi neputând fi luat în considerare. El va ignora total rezoluția 1696 a ONU, emisă pe 31 iulie 2006, ce prevedea obligația Iranului de a suspenda procesul de îmbogățire al uraniului și de a reîncepe colaborarea cu IAEA.
În ciuda contextului delicat, Ahmadinejad urma să facă o serie de declarații extrem de agresive la adresa Israelului în această perioadă, negând inclusiv Holocaustul, aspect ce a indus chiar o stare de panică în regiunea Orientului Mijlociu.
Prin rezoluția 1737 din 23 decembrie 2006, ONU sublinia faptul că Iranul nu a respectat cerințele prevăzute de rezoluția anterior amintită, cerând din nou încetarea procesului de potențare al uraniului și reluarea colaborării cu experții IAEA, interzicând și fabricarea de apă grea. Au urmat și alte rezoluții care reluau practic cerințele și atenționările stipulate în rezoluțiile mai sus amintite, însă partea iraniană nu a respectat cu strictețe nici una dintre acestea.
Revenirea la masa tratativelor și JCPOA
În cele din urmă, un pas major în direcția concilierii a fost făcut cu ocazia Conferinței de la Geneva din 1 octombrie 2009, Iranul arătându-se dispus să negocieze cu cărțile pe față, iar la masa negocierilor avea să participe de această dată și SUA, conferința fiind de tipul P5 plus 1 (Germania) și în speță, Iranul.
Oficialii iranieni s-au arătat dispuși să reia dialogul cu IAEA, invitând experți la nou-consolidata centrală de la Qom. S-a discutat în principiu posibilitatea ca uraniul slab îmbogățit să fie potențat în alte țări și retrimis Teheranului, în scopul producerii de izotopi medicinali.
O nouă rundă de negocieri a fost începută în februarie 2014, la Viena, pentru ca pe 14 iulie 2015 să se ajungă la un moment considerat de mulți experți drept istoric, atunci când miniștrii de externe ai P5 plus 1, înaltul reprezentant PESC al UE și ministrul de externe al Iranului, Mohammad Javad Zarif, au căzut de acord asupra a ceea ce s-a numit ”Joint Comprehensive Plan of Action” (JCPOA).
Prin asumarea acestui acord, Republica Islamică Iran își asuma din nou în mod oficial faptul că programul său nuclear urma să rămână unul pașnic. Iranul asigura că nu va încerca să își procure armament nuclear și că va colabora la nivel instituțional cu experții IAEA, îndreptățiți să facă verificări periodice. Totodată, reprezentanții P5 plus 1 și cei ai Iranului urmau să se întâlnească formal odată la doi ani, în scopul evaluării stării de fapt.
Situația actuală și perpetuarea temerilor …
Coaliția internațională își asuma să ridice gradual sancțiunile impuse Iranului de către Consiliul de Securitate al ONU și de către UE, acestea putând fi ridicate complet în momentul în care IAEA confirma respectarea deplină a măsurilor prevăzute în acord.
Din păcate, relațiile politico-diplomatice au regresat din nou între Occident și Iran în ultimii ani, atât din pricina conflictelor armate din regiune (combaterea ISIS, războiul civil din Yemen, etc), cât și din cauza retragerii SUA din cadrul JCPOA, odată cu schimbarea radicală a politicii externe americane pe parcursul administrației Trump. De asemenea, știrile din toamna anului trecut, privind dezvoltarea complexului nuclear de la Natanz și construirea unei noi centrifuge subterane în munți, par să prelungească la nesfârșit controversele ce gravitează deja de mai bine de patru decenii în jurul efortului nuclear iranian.
Vă recomandăm să citiți și:
Iranul anunţă intensificarea activităţilor de purificare a uraniului