Un fenomen bizar a fost înregistrat în Siberia
O bulă de metan a dus la formarea unei găuri cu o adâncime de 50 de metri.
În Siberia au loc o mulțime de fenomene pe care oamenii de știință încearcă să le înțeleagă mai bine, unul dintre acestea a lăsat în urmă o gaură de 50 de metri în permafrostul care se topește. Gura uriașă a fost văzută pentru prima dată de un echipaj de televiziune care zbura deasupra zonei respective și, potrivit The Siberian Times, când oamenii de știință au mers să investigheze, au găsit bucăți de gheață și piatră aruncate la sute de metri distanță de crater, notează Science Alert.
Cauzele fenomenului rămân neclare
Nu este clar când s-a format gaura sau dacă schimbările climatice au jucat un rol în acest sens, dar în 2014 un fenomen similar a fost observat și pe peninsula Yamal din nord-vestul Rusiei, după o serie de veri neobișnuit de calde. După spusele cercetătorilor, acestea este craterul cu numărul 17 apărut în ultimii ani în permafrostul siberian.
Se crede că găurile uriașe se formează ca urmare a prăbușirii bruște a dealurilor sau ridicaturilor din tundră, care se formează la topirea permafrostului, cauzând o acumulare de metan la mică distanță de suprafață.
Datorită schimbărilor climatice antropice, datorate activităților umane, Arctica suferă o pierdere rapidă a stratului permafrost și, în timp ce găurile sunt, cel mai probabil, influențate de aceste schimbări, există încă foarte puține studii care să analizeze modul în care schimbările climatice induc în mod specific prăbușirea solului.
Metanul este de 84 de ori mai puternic decât dioxidul de carbon, gazul cu efect de seră cel mai cunoscut, astfel încât eliberarea unor depozite vaste de gaz ar putea declanșa o buclă de vicioasă care va face ca actuala criză climatică globală să fie și mai gravă.
Un studiu din 2017, în care au fost analizate imagini din satelit adunate începând cu anii 1970, a constatat că pâlniile siberiene s-au extins în ultimii ani și acest lucru sugerează că topirea permafrostului este cel puțin responsabilă pentru acest tip de prăbușiri și determină eliberarea depozitelor de metan din Arctica.
„Înghețarea care precede un crater se întâmplă de obicei destul de repede, având loc într-un un an sau doi ani, iar această creștere bruscă este greu de observat, astfel încât aproape toate craterele au fost descoperite după ce explozia s-a întâmplat deja […] Avem doar dovezi fragmentare de la localnici care spun că au auzit un zgomot sau au văzut fum și flăcări. În plus, un crater se transformă într-un lac în unul sau doi ani, ceea ce este apoi greu de identificat dacă ne raportăm la lacurile obișnuite din Arctica”, explică Evgeny Chuvilin, cercetător care studiază topirea permafrostului la Institutul de Știință și Tehnologie Skolkovo.