Manuscrise valoroase ale lui Eliade au fost la licitaţie. Un cercetător avertizează: Sunt şanse să nu mai poată fi consultate

„Inevitabilul semnalat în urmă cu mai mulţi ani se întâmplă în decembrie 2019: manuscrisele Eliade aflate timp de decenii în posesia exclusivă a lui Mircea Handoca ies la licitaţie şi au toate şansele, începând cu săptămâna viitoare, să nu poată fi consultate alte decenii la rând de nimeni. Mircea Eliade este acel savant de origine română care nu a beneficiat niciodată de o editare consecventă şi ale cărui manuscrise rămase sau trimise în România, cu sub 1% excepţii, nu se află, nu s-au aflat şi nici nu se vor afla în colecţii publice”, scrie Ciurtin într-un mesaj publicat pe o reţea de socializare online, citat de Mediafax.

• Joe Biden a solicitat Pentagonului intensificarea livrărilor de arme către Ucraina
• Elon Musk propune ca oficialii americani aleși să fie supuși unor teste cognitive

„Nu ştiu nici ce mai înseamnă că funcţionează încă un minister al Culturii, nu ştiu ce mai înseamnă că există intelectuali publici obligaţi moral să se pronunţe, ca şi foruri competente, arhive publice şi biblioteci publice îndrituite la un drept de preemţiune, ca să-şi justifice existenţa adăpostind un astfel de patrimoniu. Biblioteca sa pariziană adusă la jumătatea anilor 1990 la defunctul Institut de studii orientale ‘Sergiu Al-George’ (inexistent din 2007?) a fost ultima dată reperată într-un sediu marginal de poştă, depozitată în cutii şi complet inaccesibilă cercetătorilor. Mai există sau va fi scoasă curând la licitaţie? Care o fi piaţa locală pentru un autograf de la Jung? Dar de la Dumézil? Pariez că Dumézil e mult mai ieftin. Dar cel mai ieftin pentru noi toţi, 30 de ani da, rămâne Eliade, eroul lui Mircea Handoca, profesor de liceu care îi săruta mâna că i-a mai dat nişte manuscrise”, mai scrie acesta.

Catalogul licitaţiei, cu specificaţia „Arhiva Mircea Handoca”, poate fi consultat aici.

Licitaţia ” În jurul lui Eliade, Cioran şi Blaga” este organizată de casa Historic din Bucureşti.

Printre loturile scoase la vânzare se numără fotografii şi manuscrise ale lui Mircea Eliade, dar şi buletinul acestuia din 1932, care are un preţ de pornire de 500 de euro.

„Dl Sorin Alexandrescu (nepotul lui Mircea Eliade, n.r.) îmi confirma pe vremuri că astfel de manuscrise au fost primite gratuit spre consultare şi editare de la Corina Eliade-Alexandrescu şi transportate de pildă cu roaba din Intrarea Stăniloiu (unde s-a mutat familia după demolarea casei din Melodiei nr. 1) acasă la Mircea Handoca, în anii 1970-1980, unele transferuri fiind favorizate de pachete de unt, troc comunist cunoscut (cu patru asemenea unităţi se putea achiziţiona, ştim, Jurnalul de la Păltiniş). Au rămas pentru totdeauna în posesia acestui profesor de liceu, printre puţinii agreaţi de Securitate să intre în contact şi să-i transmită diferite oferte lui Eliade la Chicago, un semidoct care la primele scrisori îi propunea o mică reeditare la editura Sport-Turism, un mult prea funcţional analfabet care a făcut deservicii monstruoase ideii că s-au născut şi au lucrat la Bucureşti şi astfel de creiere universale. Singura dată când le-am văzut, în august 2000, la invitaţia sa în Str. Latină nr. 4, o parte din manuscrise erau plasate în cutii de pantofi sub o canapea, de unde au şi apărut unele, considerate de Handoca fără mare preţ (o atestă adnotările sale dezastruoase din diferite volume), şi au şi fost publicate în ediţia mea din periodicul eliadian de istorie a religiilor Zalmoxis (Polirom, 2000, cu un lung studiu introductiv care pleda pentru editare sistematică, singurul Eliade ajuns într-o serie de „Cărţi fundamentale ale culturii române“). Când Eliade a donat el însuşi o colecţie, a adresat-o fireşte direct unor fonduri publice. (Numai astfel am avut bune provizii de periodice şi cărţi în anii de studenţie, la B.C.U.: îşi trimisese o parte din biblioteca americană la Bucureşti pentru alţi tineri care vor studia istoria religiilor)”, scrie Eugen Ciurtin.

„Ţin să semnalez cui nu e deja plictisit că există autori de origine română universali, de pildă acest istoric al religiilor, care la Bucureşti redevin în totalitate autori privaţi şi bunuri folclorice. Nu mai înţeleg deloc cum nu muşcă pe mai mulţi această sordidă şi acaparatoare ruşine. Fie şi aşa, să nu vă închipuiţi că aţi citit mult Eliade bucureştean: aţi citit deseori Handoca şi nimic altceva, aşa cum aţi aflat că A.K. Coomaraswamy a scris Jackson, în două volume (în loc de Yakṣas) şi douăzeci de mii de aventuri similare cu totul în afara istoriei religiilor, în afara filologiei româneşti, în afara ideii m i n i m e de cultură, organism pluricelular care trăieşte în colectivitate. Dacă ne uităm cu ceva atenţie, avem creierul plin cu acest sfert de Octav Minar consacrat lui Eliade. Şi nici o şansă de minime convalescenţe. Dacă nici asta nu mai contează la Bucureşti, măcar va funcţiona implicitul avertisment, aveţi grijă pe mâna cui vă vor intra manuscrisele. În afacerea asta, lipsa unui Max Brod e la fel de tare ca lipsa lui Kafka, a lui Maiorescu-etc.etc.etc.-Creţia precum a lui Eminescu. Nu ştiu ce să adaug, manuscrisele lui Eliade sunt atât de minunate”, mai scrie acesta.

„Cu manuscrisele scoase la licitaţie se dezintegrează şi ultimele şanse ca să fie editat – cu toate ale lui – măcar cât Agârbiceanu. Iată o circumstanţă care caracterizează, în fond, pe oricine. Am văzut apoi că aceeaşi casă de licitaţii furnizează unor privaţi manuscrise ale lui Enescu, cu opera lui infinit mai redutabilă, mai sistematică şi mai acurată, aşa încât nu Eliade, ci acel cineva cu mult mai integru are azi aceeaşi soartă. Când clădirile de patrimoniu se vor prăbuşi, vor atinge şi ele pragul spre care se duc deja toate aceste manuscrise. PS Dacă persistă dubii că Eliade trebuie editat: priviţi cele peste 2,000 de greşeli de sanscrită şi pali din “Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne”, 1936 (singura editare critică, în 2016, când am fost constrâns să spun adio acestei activităţi inutile). Mulţumesc celor care au reacţionat deja”, încheie cercetătorul.

Mircea Eliade (1907, Bucureşti – 1986, Chicago) a fost istoric al religiilor, scriitor, filosof şi profesor la Universitatea din Chicago, din 1957, titular al catedrei de istoria religiilor Sewell L. Avery, din 1962, naturalizat cetăţean american în 1966. A scris peste 30 de volume ştiinţifice, opere literare şi eseuri filosofice traduse în numeroase limbi şi peste 1.200 de articole şi recenzii cu o tematică variată. În 1990 a fost numit post-mortem membru al Academiei Române.