Levente Polgar, primul sportiv cu dizabilităţi care a fost acceptat la cel mai greu maraton din lume. ‘Idolii mei sunt oamenii simpli şi mă gândesc că ei sunt adevăraţii olimpici în viaţă”

 

Reporter: Eşti primul sportiv cu dizabilităţi care participă la “6633 Arctic Ultra”. Care au fost paşii pe care i-au urmat pentru a fi acceptat?

 

Levente Polgar: Am trimis un e-mail organizatorilor, arătându-mi intenţia de a participa în primăvara anului 2018, respectiv în iarna antică. Le-am spus situaţia în care mă aflu, că nu am o mână, însă şi-au dat acceptul pentru că am competiţii dure la activ pe care le-am terminat. Spre exemplu am terminat de două ori Ultramaratonul Mont Blanc, în lungime de 170 de kilometri. Am tranzitat în alergare România, de la Vama Jimbolia la Vama Veche, performanţa fiind recunoscută ca record naţional de către Ministerul Tineretului şi Sportului. Să revin la Arctic Ultra. După două săptămâni a venit şi acceptul din partea medicului competiţiei şi am purces la adunarea sumei necesare pentru participare, care a venit din partea prietenilor şi firmelor.

 

Reporter: Despre ce sumă vorbim pentru a putea participa la “6633 Arctic Ultra”?

 

Levente Polgar: Taxa de înscriere a fost 3.100 de lire sterline, plus alte cheltuieli de transfer bancar. Sania a costat aproape 1.200 de lire sterline, am achiziţionat-o din Marea Britanie. Biletul de avion este o sponsorizare a unei firme din România. La ora actuală sunt descoperit în ceea ce priveşte echipamentul, care trebuie să fie adecvat condiţiilor meteo. Vorbim de mănuşi, geci, pantaloni, sac de dormit, încălţăminte. Sper să reuşesc să le achiziţionez pentru că acolo voi flutura drapelul României. Obiectivul este să le arăt tinerilor că se poate, dintr-o viaţă grea, anostă, să reuşeşti. Cheia succesului este să lupţi din toate încheieturile, să crezi în munca ta, să ai forţa necesară să crezi, altfel nu reuşeşti.

Reporter: Cum te pregăteşti şi care este antrenamentul tău zilnic?

Levente Polgar: Pregătirea o am, din concursurile anterioare, din antrenamentele de-a lungul a opt ani. Frigul este asimilat de anul trecut. Nu am stat acum în frig să văd dacă rezist, ci am început de anul trecut. Nu m-am aventurat în ceva să văd dacă funcţionează, ci am muncit cu aproape un an de zile înainte, să fiu sigur că va funcţiona. Spuneai de antrenamente, sunt zile în care alerg 20 de kilometri, nu trebuie să parcurg 500 de km într-o zi. Nu acum trebuie îngrăşat porcul, vorba vine . Trebuie să ai volumul, dacă nu îl ai, nu îl mai faci. Eu am antrenamente diverse, antrenamente psihice, de forţă, toate se leagă. Trebuie să ai carcasă musculară, alimentaţia trebuie să fie bine pusă la punct. Alimentele pe care le voi consuma în timpul competiţiei sunt studiate în congelator de un an de zile. Care cum îngheaţă, care dacă se dezgheaţă îşi pierd din calităţile nutriţionale. Nu mă întreba ce iau cu mine că e top secret.

 

 

Reporter: Am văzut, pe Facebook, o fotografie postată de tine, după un antrenament, în care te odihneai în zăpadă, îmbrăcat în tricou şi pantaloni scurţi.

 

Levente Polgar: Nu este o poză de grandomanie, să mă dau mare, ci pur şi simplu mi-am verificat momentul de rezistenţă. Funcţionez bine, îmi merge bine, pur şi simplu mi s-a părut mai cald afară decât mă aşteptam. Aşa voi merge îmbrăcat şi în acest sfârşit de săptămână la Parâng, la Night Challenge. La fel, la sfârşitul lunii, voi alerga la Vlădeasa, tot în zăpadă şi condiţii ostile.

 

Reporter: Crezi că handicapul pe care îl ai va fi un mare dezavantaj?

 

Levente Polgar: Nu, nu va fi un dezavantaj. Şi pot argumenta. Mâneca de la mâna lipsă o voi folosi ca pe un buzunar în care voi păstra alimente şi alte cele necesare. Este ceva în plus teoretic pentru mine. Este un buzunar mai special. Voi bloca mâneca jos şi voi băga, unde aş fi avut mâna, lucrurile importante, să nu stea în frig. Toate celelalte va trebui să le car în sanie, pe o distanţă de 630 de kilometri, pentru că faţă de anul, când erau 560 de kilometri, s-a mărit traseul. E mai mult, mai greu.

 

Reporter: Ce îţi oferă siguranţa că vei termina cursa? Având în vedere distanţa mare pe care o ai de parcurs.

 

Levente Polgar: Aici e vorba de psihic, de antrenament, de lupta care mă mână. În primul rând, eu nu mă duc acolo să lupt cu alţii. Lupta va fi în creierul meu. Este vorba de un plus pe care nu îl pot spune în cuvinte.

 

Reporter: Care sunt atuurile şi ce şanse crezi că ai să câştigi competiţia?

 

Levente Polgar: Acolo vom fi, din câte am văzut, 23 de sportivi, din toată lumea, cu tot cu Tibi Uşeriu (n.r. câştigătorul ultimelor două ediţii). Toţi avem şanse egale, nimeni nu are o şansă în plus sau în minus, indiferent de cine vorbim. Nu se ştie ce îţi poate rezerva ora, frigul, noaptea. Orice accidentare e posibilă, lucruri pe care nu le dorim nimănui. Eu voi trage animalic. Nu mă duc acolo să mă menajez. Am ştiut că e foarte greu când m-am înhămat, mi-am dorit cursa.

 

Reporter: Care sunt planurile după ce te vei întoarce? Ştim că ai anunţat că vrei să alergi din România până în Laponia.

 

Levente Polgar: România – Laponia e un proiect cu care nu mă grăbesc. Voi anunţa cu o lună înainte să plec spre Laponia, dar înainte trebuie să am autorizaţii din partea tuturor ţărilor prin care trec. Poate unii îmi vor aplica amenzi. Sunt câteva mii de kilometri şi încerc să duc cursa în două luni maximum. De 1 decembrie nu voi mai alerga de la Aiud la Alba Iulia, la fel ca anii trecuţi. Voi aştepta cuminte la Alba Iulia ştafeta care va veni de la Aiud, o voi prelua, iar apoi voi alerga cu drapelul până la Curtea de Argeş, în semn de respect şi apreciere faţă de Majestatea Sa, Regele Mihai, trecut în nefiinţă.

 

Reporter: Care sunt idolii tăi? Care sunt valorile după care te ghidezi în viaţă?

 

Levente Polgar: Idolii mei sunt oamenii simpli şi mă gândesc că ei sunt adevăraţii olimpici în viaţă. Când te uiţi la copiii aceia care luptă cu viaţa lor, când te uiţi la oameni cu handicap, în scaun cu rotile, terminaţi, dar cu toate acestea luptă în fiecare zi. Cum pot să spun că nu îi venerez? Când te uiţi la Invictus România, militarii care pur şi simplu stau în faţa problemelor, că până la urma urmei nu e războiul nostru, dar se duc acolo pentru obligaţiile care ne-au fost puse în faţă şi ne-au garantat parteneriatul cu NATO. Vin acasă mutilaţi, unii în coşciug. Ei sunt idolii mei. Pot să spun că nu-i venerez? Îi venerez la maximum. Voi fi partener Invictus până mor, nu e o opţiune, e o direcţie.