De ce avem vicii? Nevoia de a fuma/bea/mânca excesiv

 

Din punctul de vedere al teoriei lui Freud, copilul la naştere are toată capacitatea lui de iubire, numită şi libido,  concentrată în zona bucală. Cu ajutorul gurii şi a buzelor, el se hrăneşte, supravieţuieşte şi simte iubirea şi îngrijirea maternă. Faptul că acest canal este satisfăcut într-un mod neuniform, brusc, poate produce fixaţii la acest nivel. Acest mod neuniform sau brusc poate însemna faptul că :

 

1. indiferent dacă unui copil îi este foame sau nu, el primeşte sânul sau biberonul

 

2. atunci când doreşte să mănânce, nu primeşte nimic, iar hrana vine atunci când el deja a renunţat să o mai aştepte

 

3. poate exista combinarea acestor două modalităţi în perioade de timp (o lună i se dă excesiv de mult sânul sau biberonul, iar altă lună i se dă prea puţin)

 

Odată cu dezvoltarea, modul prin care se manifestă iubirea se dezvoltă şi el, iar canalele se schimbă. Ceea ce rămâne în urmă este cantitatea de libido care a rămas fixat. 

Sunt noţiuni destul de abstracte pentru persoanele care aud pentru prima dată de ele, dar voi încerca să aduc lumină prin prezentare a câtorva exemple spre sfârşitul articolului.

Teoria relaţională ne spune faptul că omul încă de la naştere este îndreptat spre relaţia cu alte persoane, spre o intimitate psihică în final. W.R.D. Fairbairn a adus în acest câmp o teorie interesantă conform căreia copiii relaţionează la început cu ajutorul gurii deoarece nu cunosc alte modalităţi de relaţionare. Astfel privim sugarul ca o fiinţă care nu este mânat de o dorinţă sexuală, ci de una relaţională. În acest context, Erik Eriksson l-a numit stadiul încrederii/neîncrederii în mediu, deoarece, în opinia lui, la acea vârstă se pun bazele armoniei dintre copil şi ceea ce îl înconjoară.

 

Avem în final şi o înţelegere asupra influenţelor mediului timpuriu asupra sănătăţii în cadrul ambelor teorii, în funcţie de importanţa pe care au avut-o aceste stadii şi în funcţie de tăria caracteristică fiecărui copil şi mai ales toleranţa lui la frustrare. În dezvoltarea lui, copilul întâlneşte la orice pas obstacole. Unele îl întăresc, dar altele în dărâmă, aici intervenind părinţii. Dacă el întâlneşte un astfel de obstacol prea puternic de dus, modul de relaţionare folosit în acel moment se dovedeşte a fi ineficient şi se retrage lăsând loc modurilor de relaţionare de dinainte.

 

Un exemplu este acela pe care îl vedem de prea multe ori şi la copiii, dar mai ales la adulţi. Când doi adulţi se ceartă, la un moment dat frustrarea devine atât de mare încât ei simt că modul de relaţionare ce îl folosesc atunci, adică limbajul devine ineficient. Împinşi de frustrare, ei abandonează limbajul în detrimentul acţiunii şi încep un conflict fizic violent.

Pentru a reveni la abuzul de mâncare, tutun sau băutură, acestea sunt modalităţi de relaţionare orale. În funcţie de cum a parcurs prima perioadă din viaţă, oamenii se pot întoarce la aceasta dacă modalităţile curente par nesatisfăcătoare.

 

Un bărbat care a fost alăptat până la vârsta de 4 ani a ajuns acum, la vârsta de 29 de ani, un fumător înrăit. El a susţinut că la 4 ani a terminat brusc cu suptul în momentul în care mama i-a spart biberonul în speranţa că va renunţa la el. De atunci el a continuat cu dulciuri şi sucuri, dar din clasa a 8-a a început să fumeze şi nu a renunţat nici până acum. În analiză a ieşit la iveală faptul că spargerea biberonului a reprezentat o traumă pentru el şi că acesta a fost înlocuit cu alte plăceri orale.

 

O femeie care a avut o problemă în familie de la începutul vieţii a fost alăptată inconsecvent: când era alăptată prea mult, când prea puţin. Trecând de această perioadă, atmosfera familială s-a îmbunătăţit foarte mult, iar ea a fost protejată de către mama ei de „toate răutăţile din lume” (o compensare a lipsei de grijă de dinainte), fiind supraîngrijită. Ajunsă la maturitate, ea a întâmpinat greutăţi în cariera sa şi de fiecare dată când se întâmpla acest lucru, ea mânca excesiv, ca mai târziu să vomite tot ce mânca. Prin acest lucru ea încerca să comunice lumii faptul că simte că se află în aceeaşi situaţie în care se afla când era mică, este fără ajutor, nu are un cuvânt de spus, iar refugiul în mâncare reprezintă doar o repetiţie a ceea ce ea a păţit în copilărie.

 

Tiberiu SEEBERGER, psihoterapeut psihanalist în formare

0761517763