Părinţii acestuia, Ariston şi Perictione, făceau parte din elita societăţii ateniene, astfel Platon a putut primi o educaţie aleasă, notează The Vintage News.
Încă de atunci, Platon a admirat filosofia lui Socrate şi a decis să adopte metoda socratică de educaţie, în care studentul trebuia să ajungă la propriile concluzii bazate pe punerea de întrebări, în loc să disemineze informaţia deja existentă. Altfel spus, filosoful credea că cea mai bună metodă de învăţare era dezvoltarea gândirii critice.
Războiul Peloponesiac dintre Atena şi Sparta a amânat educaţia lui Platon, întrucât acesta trebuia să servească în armată. Atunci când Atena a fost înfrântă, conducerea democratică ateniană a fost înlocuită cu oligarhia, suspendând drepturile atenienilor. După ce vechea conducere a fost restaurată, Platon a considerat să urmeze o carieră politică, dar atunci când Socrate a fost executat în anul 399 î.e.n., Platon a renunţat la această idee şi a decis să îşi dedice viaţa filosofiei.
Timp de 12 ani, Platon a călătorit în toată lumea cunoscută, studiind matematica, astronomia, societăţile şi credinţele religioase ale diferitelor popoare.
În anul 385 î.e.n. a stabilit o şcoală de gândire bazată pe domeniile de mai sus plus biologie, filosofie şi ştiinţe politice. Abia în 529 e.n., după aproape nouă secole de existenţă, această şcoală a fost închisă de către împăratul Iustinian I, din cauza expansiunii creştinismului.
Scrierile care stau la baza educaţiei moderne
Platon a scris mai multe dialoguri, care sunt editate în prezent sub formă de cărţi, printre care cunoscutul dialog Parmenide sau cele două relevante în acest caz, Menon şi Phaedon. În acestea, Platon discută despre teoria sa conform căreia oamenii au vieţi anterioare. Conform lui, cunoaşterea acumulată în aceste vieţi este prezentă şi în viaţa actuală şi este „renăscută” cu ajutorul educaţiei.
Menon era un caracter în dialogul cu acelaşi nume. Acesta a pus problema paradoxului cunoaşterii – cum cineva poate căuta o cunoaştere specifică dacă nu ştie ce anume să caute. Chiar dacă ar fi găsită, cum ar fi recunoscută drept cunoaştere? Dacă acea cunoaştere se ştie, de ce mai este nevoie de căutarea ei? Socrate răspunde prin teoria reamintirii (anamnesis), care presupune că sufletul este continuu reîncarnat şi poartă cunoaşterea acumulată din vieţile anterioare. Trauma naşterii împiedică oamenii să îşi reamintească ceea ce au acumulat. În schimb, cunoaşterea poate fi redobândită cu ajutorul educaţiei.
Spre exemplu, atunci când un elev este întrebat despre o noţiune de geometrie, iar răspunsul este unul greşit, educaţia autentică trebuie să îl ajute punându-i întrebări suplimentare ca acesta să ajungă singur la răspunsul corect. Aşadar, conform lui Platon, elevul nu putea ajunge la răspunsul corect dacă acesta nu îl ştia dinainte; întrebările au avut simplul rol de îndrumare.
În Phaedon, Platon dezvoltă teoria reamintirii prin încurajarea unui mod de viaţă bazat pe purificare (catharsis). Simţurile nu reprezintă adevărul, ci raţiunea, sau „instinctele” sufletului, care vor aduce la suprafaţă cunoaşterea pierdută. De asemenea, discută despre diferenţele între cunoaşterea adevărată şi credinţă – doar cunoaşterea adevărată ţine de suflet, în timp ce credinţa nu este cunoaştere.
Deşi când vine vorba despre educaţia de astăzi nu se mai discută în aceşti termeni, se observă influenţa semnificativă asupra metodei de învăţare. Întrebările şi gândirea critică stau la baza educaţiei moderne, dinamice, în antiteză cu metodele bazate pe acumularea mecanică a informaţiilor şi reproducerea acestora.
Astfel, cele două dialoguri, Menon şi Phaedon, ar trebui să fie lectură obligatorie pentru oricine care doreşte să predea sau să facă, în orice fel, parte din sistemul de învăţământ.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole: