Oliver Hart şi Bengt Holmström au primit Premiul Nobel pentru Economie 2016

Multiplele relaţii contractuale din societate le includ pe cele între acţionari şi managementul executiv de top, o companie de asigurări şi proprietarii de automobile, sau o autoritate publică şi furnizorii săi. Întrucât astfel de relaţii implică de obicei, conflictele de interese, contractele trebuie să fie proiectate în mod corespunzător pentru a se asigura că părţile iau decizii reciproc avantajoase.

 

Laureaţii din acest an au dezvoltat teoria contractului, un cadru analitic cuprinzător pentru a analiza mai multe instrumente de tip contractuale, cum ar fi plata pe bază de performanţă pentru directorii de top, deductibilele şi co-plătitorii în domeniul asigurărilor, dar şi privatizarea activităţilor din sectorul public.

 

La sfârşitul anilor 1970, Bengt Holmström a demonstrat cum un debitor principal (de exemplu, acţionarii unei companii) ar trebui să proiecteze un contract optim pentru un agent (CEO-ul companiei), a cărei acţiune este parţial neobservată de către principalul obligat. Principiul informării, dezvoltat de Holmström, atestă cu exactitate modul în care acest contract trebuie să facă legătura între plata agentului şi informaţiile relevante la nivel de performanţă. Pe baza modelului de bază debitor principal-agent, el a arătat modul în care contractul optim cântăreşte cu atenţie riscurile împotriva sistemului stimulativ din punct de vedere salarial. În studiile sale de mai târziu, Holmström generalizată aceste rezultate la obiective mai realiste, şi anume: atunci când angajaţii nu sunt doar răsplătiţi prin plată, adăugându-se, de asemenea, un potenţial de promovare; atunci când agenţii depun efort pentru multe sarcini, în timp ce directorii observă doar anumite dimensiuni ale performanţei; şi atunci când membrii individuali ai unei echipe pot să deturneze eforturile altora.

 

La mijlocul anilor 1980, Oliver Hart a adus contribuţii fundamentale la o nouă ramură a teoriei contractelor, care se ocupă de cazul contractelor incomplete. Pentru că este imposibil ca un contract să stipuleze orice situiaţie posibilă, această ramură a teoriei precizează alocarea optimă a drepturilor de control –mai exact: care parte a contractului are dreptul de a lua decizii şi în ce circumstanţe.

 

Constatările lui Hart privind contractele incomplete au pus într-o lumină nouă conceptul de proprietate şi controlul afacerilor şi au avut impact asupra mai multor sectoare economice, precum şi asupra ştiinţelor politice sau ştiinţelor juridice.

 

Cercetările sale oferă noi instrumente teoretice pentru a studia probleme cum ar fi: ce tipuri de companii ar trebui să fuzioneze, care este mixul potrivit de datorii şi capitaluri proprii de finanţare, iar în cazul unor instituţii precum şcolile sau închisorile: când ar trebui acestea să fie în proprietate privată sau publică.

 

Prin contribuţiile lor iniţiale, Hart şi Holmström au lansat teoria contractelor drept un domeniu fertil al cercetării de bază în domeniul economiei. De-a lungul ultimelor decenii, ei au explorat, de asemenea, multe dintre aplicaţiile teoriei. Analiza aranjamentelor contractuale optime pe care au determinat-o economiştii reprezintă o bază intelectuală pentru conceperea politicilor şi structurilor instituţionale în multe domenii, de la legislaţia falimentului la constituţiile politice.

 

Oliver Hart s-a născut în anul 1948, în Londra, Marea Britanie. În anul 1974 a obţinut un doctorat din partea Universităţii Princeton din New Jersey, SUA. Este profesor de economie în cadrul Universităţii Harvard din oraşul Cambridge, statul Massachusetts, Statele Unite ale Americii, potrivit http://scholar.harvard.edu/hart/home.

 

Bengt Holmström s-a născut în 1949, la Helsinki, în Finlanda. A obţinut, în 1978, un doctorat la Universitatea Stanford din California, SUA. Este profesor de economie şi management în cadrul Institutului de Tehnologie de la Massachusetts din oraşul Cambridge, statul Massachusetts, Statele Unite ale Americii.

 

Premiul pentru ştiinţe economice al Băncii Centrale Suedeze în memoria lui Alfred Nobel, de obicei prescurtat, impropriu, ca Premiul Nobel pentru Ştiinţe Economice, este acordat anual pentru contribuţii excepţionale în domeniul ştiinţelor economice şi este considerat drept unul dintre cele mai prestigioase premii în acest domeniu. Nu este unul dintre premiile Nobel fondate în 1985 prin testamentul lui Alfred Nobel, dar este asimilat cu ele. Premiul a fost fondat în 1968 de Banca Centrală Suedeză (Sveriges Riksbank), la cea de-a 300 a aniversare a băncii, în memoria lui Alfred Nobel. Laureaţii premiului pentru ştiinţe economice sunt selectaţi, ca şi laureaţii premiilor pentru fiziologie sau medicină, fizică şi chimie, după aceleaşi criterii, de un comitet al Academiei Regale Suedeze de Ştiinţe. A fost acordat pentru prima oară în 1969 economiştilor Jan Tinbergen şi Ragnar Frisch pentru „descoperirea şi utilizarea modelelor dinamice în analiza proceselor economice”.

 

Sveriges Riksbank plăteşte Fundaţiei Nobel cheltuieli administrative asociate cu premiul şi finanţează partea monetară a premiului. Din 2001, partea monetară a Premiului în Economie a totalizat 10 milioane de coroane suedeze. Din 2006, Sveriges Riksbank a dat Fundaţiei Nobel o sumă anuală de 6,5 milioane de coroane suedeze pentru cheltuielile administrative asociate cu premiul şi un milion de coroane suedeze (până la sfârşitul anului 2008), pentru a include informaţii despre premiu în pagina de internet a Fundaţiei Nobel.

 

În 2015, premiul Nobel pentru economie fost acordat profesorului Angus Deaton de la Universitatea Princeton, un renumit microeconomist, care a fost recompensat pentru studiile în domeniul consumului, sărăciei şi asistenţei sociale. În 2014, Comitetul Nobel l-a premiat pe economistul francez Jean Tirole pentru munca sa în domeniul reglementării eficiente a pieţelor imprfecte. În 2013, Eugene F. Fama, Lars Peter Hansen şi Robert J. Shiller au obţinut premiul Nobel pentru cercetările referitoare la mişcările pe pieţele financiare. Între laureaţii premiului Nobel pentru economie se mai numără Milton Friedman, Friedrich von Hayek şi Amartya Sen.

 

Premiul este în valoare de opt milioane de coroane suedeze (echivalentul a aproximativ 925.000 de dolari americani). Peste 80% dintre economiştii laureaţi ai Premiului Nobel sunt cetăţeni americani. O singură femeie a primit premiul Nobel pentru Economie, Elinor Ostrom, în 2009.

 

Sezonul Nobel 2016 a debutat luni, 10 octombrie, când specialistul în biologie celulară Yoshinori Ohsumi au fost recompensat cu premiul pentru medicină, acordat pentru descoperiri privind mecanismele de autofagie, procesul de consumare a propriilor componente celulare de către un organism. Marţi, 4 octombrie, fizicienii David Thouless, Duncan Haldane şi Michael Kosterlitz au primit Premiul Nobel pentru Fizică, pentru descoperiri teoretice legate de stările topologice ale materiei. Miercuri, 5 octombrie, cercetătorii Jean Pierre-Sauvage, sir J. Fraser Stoddart şi Bernard L. Feringa au primit Premiul Nobel pentru Chimie „pentru proiectarea şi sinteza de maşini moleculare”, iar vineri, 7 octombrie, preşedintele columbian Juan Manuel Santos a primit Premiul Nobel pentru Pace pentru contribuţia sa la rezolvarea războiului civil din Columbia. Sezonul Nobel 2016 va continua cu acordarea premiului pentru literatură, joi, pe data de 13 octombrie 2016.

 

Premiile Nobel sunt decernate din 1901, cu excepţia celui pentru economie, instituit în 1968 de Banca centrală din Suedia, cu ocazia împlinirii a 300 de ani de la fondarea acestei instituţii. Premiile au fost create după moartea inginerului sudez Alfred Nobel (1833 – 1896), inventatorul dinamitei, conform voinţei sale din testament.