Pluto: Vapori în atmosferă şi gheţuri mişcătoare la suprafaţă, evidenţiate de sonda New Horizons

În urma acestor descoperiri, savanţii americani cred tot mai mult în existenţa unui ocean sub suprafaţa îngheţată a planetei pitice Pluto.

„Aşteptările noastre au fost mai mult decât depăşite”, a spus John Grunsfeld, coordonatorul acestei misiuni spaţiale. După imaginile care au relevat prezenţa unor lanţuri muntoase şi a unor câmpii vaste şi îngheţate, savanţii de la NASA au descoperit existenţa unor vapori în atmosfera lui Pluto şi semne ale mişcărilor efectuate de gheţurile de azot şi metan aflate la suprafaţa acestui corp ceresc.

„Cu gheţurile sale mişcătoare, o compoziţie chimică originală la suprafaţă, lanţuri muntoase şi ceţurile sale, Pluto dezvăluie o diversitate geologică cu adevărat interesantă”, a adăugat John Grunsfeld, într-o conferinţă de presă ce a avut loc vineri.

La şapte ore după ce a trecut la cea mai mică distanţă pe lângă Pluto, pe 14 iulie, sonda New Horizons şi-a fixat unul dintre instrumentele sale optice de la bord pe această planetă pitică, fapt care a permis fotografierea razelor de soare în momentul trecerii acestora prin astmofera lui Pluto.

Acele imagini arată că vaporii se ridicau până la 130 de kilometri deasupra scoarţei. O analiză preliminară indică două straturi distincte, unul care ajunge până la o altitudine de 80 de kilometri şi un altul, care urcă încă 50 de kilometri. „Aceşti vapori sunt un element-cheie pentru crearea compuşilor complecşi de hidrocarburi care conferă suprafeţei lui Pluto o culoare roşiatică”, a explicat Michael Summers, un astronom participat la această misiune.

Cele mai recente imagini transmise de sonda New Horizons au dezvăluit, de asemenea, semne ale unor mişcări ale gheţurilor de la suprafaţa lui Pluto, semn al unei activităţi geologice recente – câteva zeci de milioane de ani – pe această planetă pitică, fapt care i-a suprins pe oamenii de ştiinţă. În nordul unei câmpii vaste, ce a fost denumită „Sputnik Planum”, de mărimea statului american Texas, savanţii au găsit indicii nete ale mişcării realizate de o placă de gheaţă, compusă din metan, azot sau monoxid de carbon, elemente care există din abundenţă în acea zonă. Acele mişcări ar putea să se producă şi în prezent, potrivit savanţilor americani.

„Astfel de fenomene sunt similare cu cele observate pe Terra în cazul gheţarilor”, a precizat Bill McKinnon, un alt om de ştiinţă care participă la programul New Horizons. „În cea mai sudică parte a regiunii în formă de inimă, adiacentă zonei ecuatoriale, care este întunecată şi, după câte se pare, mai veche şi presărată cu numeroase cratere, se pare că depozitele de gheaţă sunt mult mai recente”, a adăugat el.

„Toate activităţile observate pe Pluto tind să indice faptul că această planetă are un nucleu dens, înconjurat de un strat gros de gheaţă, fapt care creşte posibilitatea existenţei unui ocean lichid sub acea gheaţă”, consideră Bill McKinnon.

Sonda New Horizons va continua să transmită date şi imagini pe Terra până la sfârşitul anului 2016. Sonda americană se află în prezent la o distanţă de 12,2 milioane de kilometri de Pluto şi a pătruns în Centura Kuiper, o aglomerare vastă de fragmente de corpuri cereşti aflate dincolo de orbita planetei Neptun.

Sonda New Horizons, lansată de NASA în 2006, este destinată cercetării planetei pitice Pluto, dar şi corpurilor spaţiale din Centura Kuiper, într-o misiune fără precedent.

New Horizons a petrecut peste opt ore pe orbita lui Pluto după trecerea momentului în care s-a aflat la cea mai mică distanţă de planeta pitică, pentru o serie de experimente ştiinţifice ce au vizat studierea atmosferei acesteia şi realizarea de fotografii pe timp de noapte, folosind doar lumina reflectată de Charon, cel mai mare dintre sateliţii săi naturali.

Primul semnal radio transmis de New Horizons a avut nevoie de patru ore şi jumătate pentru a ajunge pe Terra, călătorind cu viteza luminii şi parcurgând distanţa de 4,88 miliarde de kilometri dintre Pluto şi planeta noastră.

Pluto parcurge o rotaţie completă în jurul Soarelui în 248 de ani, iar traiectoria sa este atât de neregulată încât produce modificări radicale de la un anotimp la altul.

Va fi nevoie de 16 luni pentru ca New Horizons să transmită pe Terra toate datele şi imaginile pe care le-a stocat la bordul său în timpul apropierii sale de Pluto. La finalul acestui interval, sonda americană se va afla şi mai departe de Terra, continuându-şi călătoria în Centura Kuiper, şi ar putea să primească o nouă misiune – aceea de a studia unul dintre „verişorii” lui Pluto.

„Întâlnirea” dintre New Horizons şi Pluto a completat misiunea de explorare a celor „nouă planete clasice” din Sistemul Solar: odată cu survolarea lui Pluto, toate cele nouă corpuri cereşti vor fi fost explorate cel puţin o dată de o sondă spaţială.

De la trecerea sondei Voyager 2 pe lângă Neptun la sfârşitul anilor 1980, nicio planetă (clasică, pitică) nu a fost explorată de la o distanţă atât de mică, aşa cum o face sonda New Horizons.

Pluto se află în Centura Kuiper, o regiune de mini-planete şi alte corpuri îngheţate care orbitează Soarele dincolo de Neptun şi despre care se crede că sunt rămăşiţe ale procesului de formare a Sistemului Solar, în urmă cu 4,6 miliarde de ani. Este ultima dintre regiunile neexplorate ale Sistemului Solar.

De la descoperirea ei, în 1930, de astronomul american Clyde William Tombaugh, Pluto a rămas un mister pentru savanţi, care se chinuie să explice de ce o planetă cu o rază atât de mică ar putea exista dincolo de lumile uriaşe ale planetelor Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun.

În 1992, astronomii au descoperit că Pluto, situată la o distanţă de Soare de 40 de ori mai mare decât cea dintre Terra şi astru, nu era singură în depărtările Sistemului Solar, iar din acest motiv Uniunea Astronomică Internaţională (International Astronomical Union) a decis să reevalueze definiţia unei „planete”.

În 2006, cu New Horizons deja lansată, Pluto şi-a pierdut titlul de a noua planetă a Sistemului Solar, fiind clasată în categoria „planetelor pitice”, deoarece nu a „curăţat” spaţiul cosmic din vecinătatea orbitei sale. De atunci, peste 1.000 de planete pitice au fost descoperite în Centura Kuiper.

Centura Kuiper este o regiune a Sistemului Solar similară centurii de asteroizi, dar mult mai mare ca aceasta şi cuprinzând mult mai multe corpuri spaţiale, formate din diferite tipuri de gheaţă. Centura Kuiper a fost denumită după Gerard Peter Kuiper (1905 – 1973), un astronom olandezo-american care a prezis şi demonstrat existenţa acestei centuri de materie a Sistemului Solar.
În afară de New Horizons, astronomii contează în anii viitori şi pe sistemul de imagistică în infraroşu de la bordul succesorului lui Hubble, telescopul spaţial James Webb – deocamdată programat pentru lansare în 2018, potrivit site-ului NASA -, pentru a realiza o serie de cercetări şi mai detaliate, precum compoziţia chimică de la suprafaţa lui Pluto şi a sateliţilor săi, dar şi de la suprafaţa numeroşilor asteroizi care se află în Centura Kuiper.

Sursă: Mediafax